Aleluia

M-am reinceput a treia oara de fugit pe principiul “a treia oara e cu noroc”.  Distanta e mult prea mica pentru a fi mentionata. Cand voi reusi sa fug asa sa zicem – pe principiul Arthur – vreo 2 ore, atunci da. Atunci ma voi lauda in tot orasul. Cred ca voi face si niste afise cu noile mele picioare super zvelte si celulita-free si toate grupele de muschi de pe abdomen vizibile.

Mi-e teribil de groaza de imbatranire si de decaderea trupului. Sa-ti atarne carnea pe tine si sa fie toata fleasca. Mi-e pe tot atat de groaza de asta pe cat mi-e de restante.

Si ca rasplata pentru cele 5 minute petrecute fugind mi-am pus L. Cohen – Hallelujah.

hallelujah

La lilieci

Sunt tot la Sorescu. Si scrie atat de frumos incat ma ciunta la inima. Sutele de poezii sau mai bine zis povestiri in versuri sunt adunate in volumul La lilieci. Si aici Sorescu povesteste cate in luna si in stele din comuna lui Bulzesti. Splendid! Parca incep sa prind drag de oamenii de acolo, de Nicolita, de Rita, de Ion Balan. Bine zice bunamea ca nu moare omul cand moare, ca tot mai ramane ceva dupa el. Si uite cum ma gandesc eu azi la oameni morti de zeci de ani din judetul Dolj de langa Craiova.

Si in final o poezie:

“Venea cu tuica si-i da mamei.

Zicea:

Ia si dumneata.

La vremuri grele, trai bun,

Ca sa poti rezista. “

P.S. Ah da. Despre ce sunt poeziile lui? Ursi care aplica masaje, nunti, certuri intre soti, inmormantari, averi, scos de dinti, haiduci, pluguri ascunse in pamant de frica comunistilor, aur ascuns sub gasca de frica haiducilor, razboiul al doilea, primul razboi, mosteniri, zdrente, blesteme, iubiri, ignat, arat, semanat, secerat.

Comori

„… ca sunt comori pe la noi

Ingropate de haiduci pe la radacina vreunui stejar, prin

Fantani care s-au astupat prin valcele. Unul ar fi gasit

Odata,

O galeata intreaga in Valceaua Bonii, dar goala…”
M.Sorescu – Pricopseala

Cu multi ani in urma Biblioteca Judeteana isi avea domiciliul in Palatul Episcopal Greco Catolic. Bineinteles ca nu era cladirea superba de azi cu coloritul de inghetata si acoperisul stralucitor de alama. Era o cladire mohorata, cenusie si pe o semi daramare cum ii statea bine unei biblioteci. Sa ii lase sa treaca doar pe cei alesi. Cred ca ii lipsea doar urletul de caine pentru a fi desprinsa din Evul Mediu. Inuntru, scara de marmura cu balustrada din fier forjat, covor rosu, usi mari de lemn masiv cu clanta din fier. Scartaiau de cum te apropiai de ele. Peretii nu mai fusesera zugraviti de pe vremea lui Rimanóczy – Doamne da-i noroc si sanatate. O varuiala minunata, in relief, cu modele, incalcituri, culori fantastice. Numai in camera aia buna din Valani am mai vazut ceva ce se apropia de stil.
In vara cand s-au mutat rafturile, cartile si bibliotecarii era o debandada teribila. Nimeni nu mai stia ce unde si cum. Te puteai plimba in voie pe unde vroiai. Cred ca iti puteai face si un culcus sub scara fara ca nimeni sa-si dea seama. Ei intr-una din plimbarile alea incognito impreuna cu Portocalia am gasit o scara. Ducea in sus inspre o usa. Doamne, efectiv am simtit cum ma striga pe nume. A fost ca in filme cand obiectele prind dintr-o data suflare.
- Vino, deschide-ma. Vino…
Ce era sa fac? Am urcat, am deschis-o. Vedeam deja dupa usa cel putin balaurul lui Beowulf pazand gramezi de aur. Diamante de marimea celor din Coroana Britanica. Aurul dacilor? Chivotul evreilor? Sfantul Graal? Camera de chihlimbar a rusilor? Oasele Anastasiei? Inauntru era insa doar un pod darapanat si pustiu. Si totusi impreuna cu Portocalia am gasit ceva. Un turn. Si din turnul ala vedeai Oradea pana hat departe. Oamenii era niste furnici soarele mai aproape cu cativa metri, noi deasupra tututor. Noi stapanele, cuceritoarele orasului.
Stand si savurand gloria proaspat capatata auzim niste pasi apasati. Dusmanul! E la porti! Ne impresoara!
- Doamne fetelor, zice un batranel obosit de drum si scari. Da ce faceti aici? Daca va inchideam aici. Numa aici vi-ati gasit sa va plimbati, in sobolanaria si praful asta. Hai iesiti afara. Hai fiti fete cuminti.
Mai lipsea sa ne spuna doar sa mergem acasa la cipca si andrele. Noua, aventurierele, vitezele descoperitoarele.
Toata vara am fabulat doar la comori, harti, tuneluri. In orice cladire vedeam o potentiala comoara stand si asteptandu-ne. Ticul asta mi-a ramas si azi. Nu pot sa trec pe langa cladirea aia veche de pe Primariei, aia de are in fata un chiosc de fructe si legume fara sa nu imi palpaie un ochi de emotie. Sau casuta aia veche, daramata si toata maracini si liane de pe strada cu Bede. Ma cutremur nu alta.
Cred ca in curand voi ceda tentatiei si voi merge in cautare de comori.

Poezie

Tratat despre tril – Marin Sorescu

“

…Oricum in apa esti mai usor decat aerul.

Acumimi dau seama cat timp trecu

Si ca ne-am purtat

Luntrile fiecare  pe unde-a dat Dumnezeu.

Eu de a mea sunt sigur,

Pe panzele tale nu pot jura.

Ei, jura.

Nu, nu jur, ca stiu eu cum bate el vantul

Esti cea mai clatinatoare punte,

Chiar si pe nefurtuna.

“

O fata trebuie sa faca.

Maica-mea spune asa: o fata trebuie sa faca ce o fata trebuie sa faca. Dar ca orice regula care se respecta si asta are una: dar dupa ce face ce trebuie facut o fata isi tine gura.
Daca manevra nu a reusit, continua maica-mea care capata proportii socratice in expunerea asta fantastica, apoi fata isi tine gura. Nu spune nimanui. Mamei in nici un caz pentru ca mamele au o slabiciune pentru altii copiii ( si in mod cert nu pentru impricinata), in nici un caz sorei, nici vorba de straini. Daca manevra a esuat lamentabil apoi fata nu isi mai spune nici macar ei ca a existat episodul, il uita cu desavarsire. Iar daca cineva cere vreodata lamuriri asupra a ceea ce a fost, fata neaga pana in panzele albe, neaga pana invineteste. Neaga pana cand si pentru ea minciuna devine adevar.
O fata trebuie sa faca ce trebuie sa faca o fata. Dar o fata trebuie sa taca.

„Asa spune lumea. Da poate lumea minte. Sau poate nu.
Si oricum trebuie sa tii minte ca io
Nu sunt tu. Mai ales asta.
Bine, ca asta-i pentru cei care stiu.” Veritasaga – Am un raspuns

 

Fantana

In anul mortii lui Miculaie s-au facut atatea nuci incat nu mai pridideau bietii oamenii cu scuturatul si culesul. Culesul nucilor pica taman in vremea culesul porumbului asa ca trebusoara asta ramanea in seama batranilor care stateau pe langa casa si aveau grija de pui, mate si foc.
Miculaie, un batran de 94 de ani, sprinten ca o zvarluga, socoti ca mai bine s-ar sui in nuc sa-l scuture din el decat de jos. Asa se face treaba mai iute! Zis si facut. Dar vezi ca socoteala de acasa nu se potrivi cu cea din targ si Miculaie avand totusi 94 de ani, chiar daca era sprinten ca o zvarluga, aluneca din nuc si cazu jos. Nu si-a rupt nimic, doar ca din ziua aceea nu a mai fost el pe de-a-ntregul. Pe dinafara era neschimbat. Doarmea ca dintotdeauna sub stresina, cuibarit langa zidul casei si manca mai cu seama semechise cu paine. Dar pe dinauntru ceva se buntuzi.
Asa se face ca in primavara urmatoare Miculaie a inchis ochii, si-a dat duhul si a plecat la Dumnezeu. Atunci femeile casei dupa ce au bocit oleaca si si-au pus inca odata intrebarea „Cine Doamne l-o pus sa se suie in nuc” s-au apucat de treaba. Pun’te si deretica, spala, coace, fa mancare. Seara s-au pus pe spart de nuci, amintind printre lacrimi ca nucile-s culese de Miculaie Doamne iarta-l si hodineste-l ca fu om bun.
Seara impreuna cu Ana m-am dus in priveghi. Am trecut valea si tot razand ne-am apropiat de casa indoliata. In fata casei erau mai multi baieti si fete care stateau roata intorsi toti cu fetele inspre afara. In cerc o fata cu un baiat stateau jos, ghemuiti.
- Ce fac, o intreb pe Ana.
- Ooo, se joc fantana. Hai sa ne jucam si noi.
Jocul e asa. Un prunc sta in mijloc cu un stergar facut covrig. El striga: am cazut intr-o fantana. Ceilalti intreaba: Cine vrei sa te scoata? El spunea un nume de fata. Fata atunci mergea si il scotea din fantana cu o sarutare. Daca nu vroia feciorul ii mangaia spatele cu stergarul facut sul. Si jocul se desfasura pana in ziua. Sau pana se termina priveghiul.
- Stii ce, ii zic Anei. Hai sa mergem la spart de nuci.

Credinta celor tineri

Nu degeaba li se acorda tinerilor prezumtia de schimbatori de lumi, de idealisti de visatori. Sunt. Si cat aer proaspat si curat revarsa in smogul de afara. Fara cei tineri, fara visele lor, am fi o societate sortita la moarte sigura. Si asa intr-acol ne indreptam, doar ca pasii sunt  mai lenti.

Cei tineri au credinta. Cred asa orbeste, prosteste ca lucrurile se pot schimba. Ca ei pot schimba lumea; ca schimbarea are nevoie de un singur om, ca pot fi credinciosi principiilor, ca isi pot schimba prietenii, ca pot fi fideli iubirilor, ca prieteniile sunt vesnice. Cred cu o sinceritate covarsitoare.

Iar noi, cei batrani, cei trecuti prin viata, prin experiente ratate, prin iubiri zdrobite si tot ce tine de ele, stim unde o sa ajunga cu toate idealurile. Exact unde am ajuns noi. Am putea numi exact cosurile de gunoi in care isi vor lepada principiile, scuzele sub care isi vor ascunde esecurile. Pentru ca noi stim.  Am platit cu lacrimi si suspine aceasta cunoastere.

Schimbarea e atat de grea. Atat de sisifica. urci aceeasi piatra iar si iar si iar pe muntele rutinei. Din pacate viata nu e formata din batalii fantastice ci din frecusuri din astea zilnice care te scot din toti saritii. Atata presiune ca ajungi in punctul in care o dai incol de decenta, onoare si juraminte si te transformi in birjar. Te dai batut.

Generatii intregi trec pana cand un tinerel cu putintica mai multa credinta arunca piatra in mare.

In seara asta ma simt batrana.

e noaptea…

are atata nostalgie noaptea asta. parca toate dorurile, amintirile, iubirile s-au amestecat cu caldura. nu te poti apara. deschizi geamul si inuntru intra pofta de a iubi. in noaptea aceasta se recita toate poeziile de dragoste scrise vreodata. la ceasul acesta isi dau intalnire shakespeare si voiculescu si canta sonete inchipuite. rasare Luceafarul si plange dupa o fata ce ii putea fi mireasa in cer.  Parfumul nuferilor ce cresc in lacuri innoroiate te imbata.  A inceput sa infloreasca si caprifoiul. Miroase a … miroase a vise. Doruri atat de adanci ce te-ar omori de inima rea de le-ai simti ziua.

vise din nopti de vara. luceferi cazuti. maya. si la capat, la sfarsit cutia pandorei care se inchide mai repede. speranta are pereche.

Luciditate

-         Luciditatea in teorie e un dar. In practica e chin. E ca atunci cand nu poti dormi. Te pui in pat mort de somn, cu ochii rosii si membrele obosite. Somnul insa te ocoleste. Nu e nicaieri. E doar o zvarcolire continua de pe o parte pe alta. Asternutul e un labirint in care te pierzi si te afunzi. Astepti  firul Ariadnei plin de speranta dar nu vine de nicaieri. Cand in sfarsit dai sa adormi din nu se stie ce loc un sunet ascutit ajunge la urechile tale. E de ajuns pentru ca piatra sa o ia din nou la vale si totul sa reinceapa. Dimineata pare ca limanul pentru un innecat. Macar atunci nu trebuie sa te prefaci ca dormi. Si cel mai crunt lucru e cand totusi ai adormit dar stii ca esti treaz.  In timpul somnului glandele secreta un hormon care ajuta la inducerea corpului, neuronii trimit semnale coloanei vertebrale ce cauzeaza paralizia temporala a corpului. De acolo vin clasicele vise unde trebuie sa alergi si nu te poti misca. Pentru ca desi mintea da semnalul, corpul e in starea de paralizie. Asa ca stim ca nu dormim si totusi, nu ne putem ridica din somn. Asta inteleg eu prin luciditate.Ea o fi avand o definitie complicata ca toate definitiile respectabile. Dar asa cum spunea profesorul meu de istorie: destept e ala care poate explica fizica cuantica unei babe. Asa iti explic eu tie despre luciditate.

-         Aha. Eu ce numesti tu luciditate numesc insomnie, spusei eu desteapta.

-         In timpul insomniei poti face altceva, poti citi, poti scrie, poti gandi, in fine poti face tot ce faci in timpul zilei. Luciditatea asta in timpul visului e una care paralizeaza. Genul stii si la ce te ajuta ca stii. Nu poti face nimic. Baba ce esti. Ma faci sa ma dau mai destept decat sunt.

-         Iti place.

-         Adevarat.  Nu ti s-a intamplat niciodata sa fii in oras, sa razi , sa zbieri sa vorbesti si dintr-o data tristetea sa te loveasca, intrebarile: ce fac eu aici?ce spun? Sa-i vezi pe ceilalti neschimbati si totusi tu sa nu mai fii la fel. Te-a lovit luciditatea. Si totusi, ca in timpul somnului nu poti face nimic, nu poti pleca nu poti schimba macazul. Esti paralizat de cutume. Incerci sa faci ce faceai mai devreme, sa canti cantecelul, sa fii sufletul petrecerii si luciditatea nu te lasa. Ceva striga: mincinosule, hotule. Spune ce esti, hai spune. Spune!!! Intreaba-I pe oameni astia cine sunteti? Va cunosc? Atunci esti lucid si pentru cateva momente, fractiuni de secunda ai sansa de a te vedea asa cum esti, singur, gol, pierdut. Pruncul cucului.

-         Si atunci ce faci? Am intrebat cu inima plina de tristete caci ma recunosteam in vorbele sale.

-         De unde sa stiu? Eu stiu doar ce e luciditatea. De as sti cum se trateaza as fi psihologul intregii lumi.

Arctic

Aveam candva o masina de spalat Arctic. Jumatate din furtunuri, cabluri suruburi erau scoase la vedere. CU toate astea masina functiona. Pana in ziua cand programatorul s-a dus si el pe apa sambetei.
Mi-am intors cu fundul in sus sufletul intr-o seara. Au cazut atatea suruburi, arcuri si balamale incat m-am temut ca am ajuns si eu ca si masina de spalat Arctic. Functionez de la sine cu toate cablariile scoase la vedere. Dar nu e bine asa. Nu e estetic. Pudebonderismul cere sa-mi pun toate furtunurile si cablurile in cuva. Ma supun. Masina nu mai functioneaza, nu mai spala, dar macar sta frumos. E estetica. Nu asta conteaza pana la urma? Sa arate a ceea ce e? Ah, nu functioneaza? Mofturi. Sa fie lustruita, stearsa, si cu toate boarfele inauntru. Poate, la un moment dat o sa mearga iar.

Sa ai voie sa spui o singura data in viata te iubesc. Sa nu spui pana cand nu simti ca fierbe sangele in tine si oasele ti se topesc (vorba psalmistului) de vorbele nespuse.