Statuia Pasare

In piata orasului era o statuie. Nu, nu era frate sau sora cu Statuia Printului Fericit.  Era o simpla statuie diforma, ieftina si simpla.  Poate ca demult a fost iubita vreunui boier. Acum nu mai era nimic decat propta pentru cei prea obositi si umbra pentru cei loviti de soarele tare al verei. Unii au vrut sa o dea jos dar cheltuielile, obisnuita, lenea i-a oprit. Pana la urma nu facea statuia nici un rau. Putea sta acolo la locul ei.

Iarna statuia era acoperita de o blana de zapada si atunci  primea o frumusete asemanatoare cu ceea ce sculptorul dorise la inceputul vremurilor. Dar primavara venea si odata cu ea venea randunelele si porumbei  care nu gaseau nimic mai potrivit decat sa se cace pe statuia ce nu protesta si nici nu se misca.  Cate o ploaie de vara mai spala rusinea statui, iar toamna o imbraca in toale ruginii ce ii dadeau un dram de demnitate.

Statuiei ii placea sa priveasca oamenii din jurul ei. Sa le asculte visele, idealurile, planurile, plangerile, durerile, confesiunile.  Statuia era tare mirata de nestatornicia oamenilor.  Dar cum ar putea intelege ea, piatra, ce inseamna carnea. Ce inselatoare e inima si ce desarte sunt idealurile. Si  cat de usor sunt spulberate visele de ivirea zorilor.

Noaptea cand nu mai era nici tipenie de om in jur isi imagina iar si iar cum ar fi daca ea ar prinde viata si s-ar plimba printre oamenii din jur.  Oare si ea ar face aceleasi lucruri, aceleasi greseli?

Si iata ca intr-o vara un tanar sculptor se indragosti de statuie. O vizita, o inconjura de flori, isi rezemea fruntea de poalele ei grele si reci. Si statuia isi dori sa aibe soarta Galateei si sa prinda viata. Dar  tanarul incepu sa o viziteze tot mai rar si mai rar. Florile s-au vestejit iar ploile de toamna le-au transformat in putregai. Asa a invatat statuia ca nu e nimic mai uman decat uitarea. A trecut multa vreme pana cand timpul a erodat amintirea tanarului din inima de piatra a statui.

Intr-o zi statuia fu inconjurata de scanduri si scari. Nu mai vedea nimic in jur. Era in renovare. Oamenii au venit si au inceput sa loveasca statuia cu dalte si ciocane cu singurul scop de a o face mai frumoasa, mai scumpa. Loviturile nu au incetat sa sfredeleasca piatra. Isi plangea statuia  amarul cu lacrimi de piatra. Dar nimeni nu le vedea, pentru ca oamenii nu isi nici macar unii  altora tristetile.

Clipa veni cand daltele au fost puse jos, si scandurile coborate. Acum in locul statui diforme si urate era o pasare de piatra gata sa-si ia zborul si sa tasneasca inspre inalt. Astfel pasarea invata cel mai uman lucru: ca nimic minunat nu poate fi facut fara dalta.

Ana

În anul 7891,  Ana a descoperit că se poate arunca în prăpăstii iar  apoi îşi  poate opri caderea.  Ridică mana, spune gata şi căderea o expulzează. Toate cu un preţ însă.  Cei ce se aruncau cu Ana erau banul de argint dat inerţiei.  În timp Ana a descoperit că era palpitant jocul de-a căderea.  Să se arunce în gol,  şi în momentul de dinaintea zdrobirii să spuna stop.  La fiecare plonjare spunea tot mai târziu cuvântul. Mereu mai târziu, mai târziu. Cei ce săreau cu ea nu se opreau. Căderea le absorbea viaţa, le oprea oxigenul. Nu mai puteau respira, nu mai puteau gândi, şi pentru ce ar mai fi gândit?

Viteza le jupoia  carnea de pe ei. Şi ei se abandonau mai mult şi mai mult caderii. În fundul prăpastiei ajungeau doar oasele calcifiate. Din fiecare cădere Ana se intorcea plină de zgură şi praful oaselor era lipit de ea.
Dorul după cădere o toropea.

Într-o noapte visă un Om cu faţa ca de soare care îi spuse:  Eu am căzut primul în prăpastie. Am făcut un drum pe ape. Am desenat o hartă în aripi de lemn. Cazi invers. Vino!

Ana s-a trezit. A ridicat ochii şi a văzut Soarele.  A văzut drumul. Si atunci Ana a inceput sa sară. Şi sărea tot mai sus şi mai sus. Odată a atins şi luna. Şi cu fiecare săritură se apropia tot mai tare de soare. Cu fiecare săritură Soarele o curăţa. Şi era tot mai uşoară. Spre deosebire de cădere în urcare era singură. Şi a venit momentul ultimei sărituri.

În anul 7951 Ana a sărit pentru ultima oara. Aripi de lemn i s-au desfăcut din trup. A ars tot ce nu era nefolositor şi a ramas în urmă… ah, ce a rămas în urmă nu se ştie. E prea orbitor.

Coroana de oţel

Coroana regală a României este o coroană de oţel turnată din ţeava unui tun otoman.

In anul 1881 Carol I a fost proclamat rege al românilor şi a fost primul care a purtat Coroana de Oţel. Regina sa Elisabeta a României a purtat o coroana uşoară din aur.  Regele Ferdinand si Mihai au fost încoronaţi cu aceeaşi coroana.

Iată o parte din discursul Regelui Carol I şi o bucata din istoria unui popor ce nu va muri.

” Comandantul Armatei de vest Domnitorul Carol I se adresa oştirii prin Înaltul ordin de zi nr. 78 subliniind virtuţile acestor bravi militari care au scris o pagină de aur în analele istoriei naţionale: ” Sub focul cel viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, de abnegaţia voastră”. Ziarul “Romania libera ” publica la 3 septembrie 1877 articolul “Lacrimile curg “,  în care se elogia jertfa de sânge a cuceritorilor redutei Griviţa I:  “Înscrieţi români în cartea nemurirei pe cei morţi la Griviţa căci aceşti eroi sunt fraţi ai noştri, sunt fii ai României.  S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor (…) au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie neatârnata, pentru deşteptarea trecutului glorios al Romaniei (…) Vitejii de la Griviţa au înscris cu sângele lor o frumoasă pagină de istorie.”

In semn de omagiu pentru contribuţia sa remarcabila în caştigarea Independenţei de Stat a României, Domnitorul Carol I a primit la 10 Mai 1881, la Palatul regal cu prilejul serbărilor încoronării, Coroana de oţel confecţionată dintr-o parte a unui tun inamic cucerit ca trofeu de razboi in bătălia de la Griviţa din 30 august 1877.

Poezie

De la mama mi-a rămas o poezie scrisă pe o foaie îngălbenită de timp. O scriu mai ales din frica de a nu o pierde. Nu are nici titlu şi nici autor.

“Eu le spun c-am un drum lung,

Mă-ntreabă de vin curând

Iar eu le răspund plângând:

Să am bani de cheltuială

Aş veni la primăvara

Să mai văd soarele iară.

Să văd iarba odrăslind.

Muguri-n pom înflorind

S-aud cucu iar cântând.

N-aş pleca de pe pământ

Dar mi-i calea depărtată

Unde n-am fost niciodată

Şi poate m-oi rătăci

Drumul nu-l voi mai găsi.

De-ţi vedea că rătăcesc

Şi drumul nu-l mai găsesc

Să nu m-aşteptaţi prea mult

Că m-oi fi făcut pământ.”

De ce iubesc România?

1.  Pentru că nu este ţară ca România. Pentru toţi munţii, dealurile, peşterile, râurile care cad, stelele, lacurile.

2. Pentru că uneori,  România este un paradis fizic.

3.Pentru Eminescu, Coşbuc, Blaga, Iorga, Radu Tudoran, N. Steinhardt.

4. Pentru toate cântecele patriotice care mi-au inundat inima de mică.  Pentru că atunci când cânt Ardealul Ardealul, ma simt eu aşteptându-mi pruncii la uşa.

5. Pentru gimnastica. Pentru acea fantastica zi de la Sydney când steagul român a fost pe locul I, II şi III. Pentru că a  fost ziua în care m-am simţit cel mai mândra de naţia mea.

Mic tratat de război

“O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.”
Pentru a duce un război ai nevoie de soldaţi. De oameni bravi care să-şi pună la picioarele Regelui braţul şi inima. Să jure ascultare, supunere şi jertfă.
Ştim cazuri de războinici care au luptat atât încât au râmas cu săbiile lipite de mână. Apoi lupta a fost doar inerţie. Sunt unii care s-au născut cu sabia în mână. Nu aţi auzit legendele?  Nu ştiţi? Tatăl lor e tunetul şi mama lor e furtuna.  Sunt unii războinici născuţi pentru pace, dar forţaţi de soartă. Durerea e  ce îi mână mai departe. Unii dintre viteji sunt găsiţi ascunşi prin gropi neştiind de lupta ce se dă în jur. Le este dat un Rege pentru care să lupte, iar apoi devin eroi. Fără călcâie slabe. Doar curaj.

Câteodată soldaţii plâng cu lacrimi amare. Îi plâng pe cei pe care nu i-au putut salva, îi plâng pe cei pe care i-au ucis, îi plâng pe cei rămaşi în urmă, îşi plâng soarta, îşi plâng maicile care i-au născut pentru sabie.  Dar visul tuturor e să moară pe câmpul de luptă , cu sabia în mână, cu strigătul victoriei pe buze, şi piepţi despicaţi ce udă pământul. Lumea spune că floarea născută din sângele vitejilor dă pacea. Prea puţine flori ca şi acestea mai sunt.

Prea mulţi soldaţi care au renunţat să mai lupte. Sunt prinşi undeva în mijloc. Nu aparţin nici păcii şi nici luptei. Prinşi în purgatoriu. Duşmanul nu îi omoară. Doar le scoate ochii şi îi pune să învârtă la râşniţă. Când ei mor, poate în sclipirea unei ultime lupte, din sângele lor se naşte regretul.

“Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.
De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor.”

Dar totuşi cum se pierde războiul? E simplu.
1. Inamicul îi cadoriseşte cu un cal troian.  Soldaţii îşi uită menirea şi se veselesc la umbra calului. Noaptea din burta calului ies demonii care distrug. Soldatul pierde pentru că nu a vegheat.
2. Inamicul e subestimat.  Soldatul crede că nu are cum să pierdă: e prea tare, invinvibil, nemuritor, păzit.  Demonii ataca crud.  Soldatul pierde din cauza mândriei.
3.Inamicul asediează cetatea.  Forţat să se adăpostească în spatele zidurilor, soldatul va fi repede învins de  scandalurile din interior, de rupturi, de lipsa hranei şi a apei.  Soldatul pierde pentru ca se refugiază.

“E tragedie-naltatoare
Cand, biruiti, ostenii mor.”
Cum se câştigă războiul?
1. Soldatul nu merge la război singur. Ştie că oricând o Fata Morgana l-ar putea ataca. Nu îşi asumă riscuri inutile.  Spatele său e apărat de fratele său.  Ştie că e iubit atât de tare, încât bucuros fratele său şi-ar da viaţa pentru el.
2. Soldatul ştie că uneori va fi învins. Ştie că uneori va fi forţat să muşte din ţărână. Dar genunchii lui nu vor îngenunchia niciodată. Gura lui nu va jura nici unui alt stăpân credinţă. Mai bine capul tăiat decât trădere.
3. Când vine momentul războiului soldatul luptă până la moarte. Fără frică, fără regrete, fără doruri, cu o dragoste nemărginită pentru viaţa. Ştie că a luptat lupta cea bună. Şi de abia aşteaptă să capete cununa promisă.

Războinicii adevăraţi ştiu că ei nu trăiesc doar pentru clipă.  Ei trăiesc pentru veşnicie.  Pentru gloria ce o vor căpăta.  Iar numele celor ce au căzut pe câmpul de bătălie sunt spuse la gura focului din tată în fiu, mereu.  Sunt eroi, pentru că au privit spre cele nevăzute.

Când norii se iau la ceartă

Dacă nu ar fi o cruce ruginită pe un vârf de biserică, norii ar cădea peste oraş. Li-e lene să plutească singuri. Aşa că se lasă cu toată puterea şi întunecimea peste biata cruce. Dar ea, stie că este mai mult decât două bucăţi de lemn puse una peste alta. Aşa că susţine norii, şi îi încuie.

- Astăzi nu, le spune ea.
Atunci norii furioşi se apropie unii de alţii, îşi leagă capetele ca două cearceafuri şi formează o pâclă groasă. Acum să te vedem.
Crucea stă liniştită.
Norii mai cheamă în ajutor vântul.
Crucea nu se mişcă.
Norii aruncă în luptă rafalele de vânt şi pietrele de gheaţă. Mişcarea lor circulară deasupra boltei cereşti aduce după sine bezna.
Dar norii au uitat, că furia vântului nu face altceva decât să împingă la dreapta şi la stânga clopotele de aramă.
Şi în cântecul talangei crucea spune iaraşi: Taci.

E un joc bătrân.

09.04.2008

Mă mistuie dorul după casa mea. Zice Platon că toate lucrurile care sunt pe pământul acesta sunt doar copii imperfecte. Atunci înseamnă că undeva, cândva mă voi gasi pe mine cea adevărată, cea perfectă, care iubeşte întrutotul, care suferă până la agonie, care plânge cu lacrimi de sânge şi care râde cu intreg universul în privire. Undeva mă voi găsi pe mine cea care sunt destinată să fiu .

Ştiu că sunt făcută pentru a străluci. Şi ador gândul ăsta. Că nu m-am născut pentru a fi o mediocră pierdută în cenuşiul zilelor, al săptămânilor. Acolo unde mi-e casa adevărată sunt o stea. Tânjesc pentru a-mi indeplini destinul. Tânjesc după o umplere totală. Tânjesc după limita infinit. Să ajung cât mai aproape de ea. Să ajung la capăt, lângă marginea lumii şi abia atunci să-mi înalţ mâinile paralel cu pământul şi să strig s-a isprăvit.

Să stau sus pe cruce, pe crucea pe care mi-am construit-o eu cu mâinile mele, cu truda, cu dorinţă şi extaz, minut dupa minut din viata mea. Să stau pe crucea pe care eu mi-am inaltat-o şi liberă în deplin consimţământ m-am suit pe ea ca să mă contopesc în ideal.

Nu mi-e frica de moarte. De ce mi-ar fi? Mor în fiecare noapte, când intru în acea stare de abandon a corpului meu. Sunt logodită cu moartea şi aştept momentul în care mă va cere de soaţă işi va pune inelul pe degetul meu şi imi va da prima şi ultima sărutare. Ea îmi va da uitare iar eu ii voi da sufletul. Un târg corect.

Şi acolo, peste valea plângeri e Campia Alezeelor ce mă aşteptă, unde adevaratul meu Eu mă va strânge în braţe şi va zice: bine roaba mea, ai îndeplinit ceea ce ai fost creată să faci. M-ai făcut mândru.

Lae

Lae a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

După ce a murit bunicul meu, i-a propus bunicii să se căsătorească cu el, dar ea a refuzat. A zis că ea nu vrea sa îi strice fericirea, şi că poate undeva va găsi o femeie cu care să se însoare, şi să îsi facă copii. Apoi, după ce mama mea s-a măritat, s-a măritat şi ea cu un bărbat dintr-un sat vecin.

Când am crescut noi, şi bunica mea a văzut că mama are nevoie de ajutor în a ne creşte, a divorţat. Bărbatul a înţeles-o şi i-a dat dreptate. Sângele apă nu se face.

S-a întors în Vălani, şi acolo a început cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Acolo, o aştepta Lae. Nu s-a căsătorit, nu a găsit pe nimeni. Dar eu cred că de fapt a aşteptat-o pe ea. Era prea bătrân pentru a căuta alte femei, şi suficient de copt pentru a crede în minuni. S-au căsătorit la sfat fără neamuri şi fără martori. Ea spune că le era prea ruşine pentru a mai invita pe cineva. A intrat în viaţa noastră, de parcă a fost de când lumea acolo. Şi într-un fel aşa a fost. Dimineaţa când mă trezeam el era deja acolo, cu ligheanul de cireşe gata culese. Era înalt, brunet şi slab. Nu avea un ochi, şi era mereu cu ochelari. Se rădea doar duminica. Juca cărţi cu mine şi fratemeu. Ne lăsa să-l batem, iar câteodată când pierdea zicea: Noa, canci. Seara, ne spunea tot felul de bancuri cu comunişti şi vaci. Când mânca supă zicea că e pentru oameni betegi. Niciodată nu a strigat pe noi. Niciodata nu a vorbit urât cu bunica mea. Şi îl iubea pe Gabriel de parcă era copilul lui. Se juca cu el, îl învăţa tot felul de prostii şi figuri. Iar Gabriel îi spunea moşu. Aşa vroia el. Avea un câine mic, şi sperios care nu lăsa pe nimeni să-l atinga. Plângea de numa. Dar la el venea, şi îl lăsa să-l mângâie. A venit odata beat acasa, şi aşa înalt cum era, stătea cocoşat în uşa. Nu se putea opri din râs. A întrebat-o pe bunică-mea pe un ton de îndrăgostit lulea:

-Ce faci măi Mărişca mea?

Ea, i-a bagat o faţa glacială şi ea zis sec:

-Du-te şi te culcă.

Lae nu dormea cu noi. Mergea la el acasă. Îşi trăgea o găleată de apă şi o lua spre casa lui. Mergea liniştit, fluierând. Nu avea nici o grija în lume.

Şi într-o iarnă, am primit un telefon. Să venim repede, că a murit. Cum, cum, cum? S-a înecat cu pielea de la porc. A murit atât de încredibil, de repede, încât nu putem spune decât că aşa a vrut Dumnezeu să fie.

Nu m-am putut duce la înmormantare. Am stat cu Ana, Dana, Ruben şi am râs ca proştii. Ştiam poate fiecare că era sfârşitul unei epoci. Şi aşa a fost. În anul următor, ne-am mutat din Vălani.

Anul acesta se fac 10 ani de când a murit Lae. Odihneşte-te în pace.

Bughi Mambo Rag

Cand ai o buba care te mananca, cea mai mare placere e sa o scarpini pana la sange.