Veanai pe rau

Numai una

George Cosbuc

Pe umeri pletele-i curg rau - Mladie ca un spic de grau, Cu sortul negru prins in brau, O pierd din ochi de draga. Si cand o vad, inebunesc; Si cand n-o vad, ma-nbolnavesc, Iar cand merg altii de-o petesc, Vin popi de ma dezleaga.

La vorba-n drum, trei ceasuri trec - Ea pleaca, eu ma fac ca plec, Dar stau acolo si-o petrec Cu ochii cit e zarea. Asa cum e saraca ea, As vrea s-o stiu nevasta mea, Dar oameni rai din lumea rea Imi tot inchid cararea.

Si cite vorbe-mi aud eu! Toti fratii ma vorbesc de rau, Si tata-i suparat mereu, Iar mama la icoane Matanii bate, tine post; Ma blestema: -”De n-ai fi fost! Esti un netot! Ti-e capul prost Si-ti faci de cap, Ioane!”

Imi fac de cap? Dar las’ sa-mi fac! Cu traiul eu am sa ma-npac Si eu am sa traiesc sarac, Muncind batut de rele! La frati eu nu cer ajutor, Ca n-am ajuns la mila lor - Si fac ce vreau! Si n-am sa mor De grija sortii mele!

Ma-ngroapa fratii mei de viu! Legat de dansa, eu sa stiu Ca am uratei drag sa-i fiu? Sa pot ce nu se poate? Dar cu pamantul ce sa faci? Si ce folos de boi si vaci? Nevasta daca nu ti-o placi, Le dai in trasnet toate!

Ori este om, de sila cui
Sa-mi placa tot ce-i place lui!
Asa om nici vladica nu-i
Si nu-i nici imparatul!
Sa-mi cante lumea cate vrea,
Mi-e draga una si-i a mea;
Decat sa ma dezbar de ea,
Mai bin-aprind tot satul!

Vrăjmaşul mărinimos

de Jorge Luis Borges

In anul 1102, Magnus Barford a întreprins cucerirea totală a  regatelor Irlandei. Se spuca că în ajunul morţii sale , ar fi primit acest saut de la Muiechetarch ,, rege in Dublin:

Fie ca în rândurile oştirii tale să lupte aurul şi furtuna, Magnus Barford.

Fie ca mâine , pe câmpiile regatului meu, sorţii să-ţi fie prielnici.

Fie ca braţele tale regeţti să ţeasă , cumplite, pânza spadei.

Fie ca hrană să-i stea lebedei roşii toţi cei ce s-or împotrivii spadei tale.

Fie ca mâine , în bătălia ta, să te arăţi viteaz ca niciodata.

Fie ca numeroşii tăi zei să te îndestuleze de glorie, să te îndestuleze de sînge.

Fie ca zorii zilei să-ţi aducă biruinţa, rege ce vrei să cotropeşti Irlanda.

Fie ca, dintre multele tale zile, nici una să n-ontrecă-n strălucire pe aceea de mâine.

Căci ziua de mâine va fi ziua ta cea din urmă.Ţi-o jur eu, rege Manus.

Căci înainte ca luminia ei să se şteargă , te voi învinge şi te voi sterge, Magnus Barford.

Fie ca  zorii fiecarei zile să mă găsească luptând aşa.

Vălani 2

Prima mea iubire a fost bineinteles in Vălani. Unde ar fi putut fi altundeva. Aveam 7 ani şi el avea 14. Era într-un fel soarta. Între părinţii mei erau 7 ani.MI se părea în mintea mea de copil că aşa trebuie să fie. Cu un singur lucru nu mă puteam împaca. Numele lui : îl chema Petre. Şi alt inconvenient era fratesau, pe el il chema Radu. Cam astea întuneca zorii micii mele iubiri, numele.

Pe atunci eram fericita proprietară , sau mă rog coproprietare a unei mingi Artex. (Ah, am uitat punctul esenţial: casele noastre erau vis a vis). Ieşeam singură afară pe uliţa şi atâta băteam mingea aia de toate porţile şi gardurile până îi vedeam faţa printre zapii de la gard. Apoi ruşinata intram val vartej in casa.

Odata, a venit o fată la el. Unguroaica. De atunci cred că am prins râca.Culmea culmilor mai era şi de pe uliţa cealalta.Fix atunci m-am nimerit şi eu pe uliţa , bătând in minge de zbura ca însufleţită. Şi mă întreabă:

-Nu-mi dai mingea şi mie?

-Nu , îi răspund.

-De ce? ma întreabă el.

Dar prea târziu.Deja eram in viteza cu preţioasa minge in braţe în spatele uşii de unde îmi puteam manifesta iubirea in dragă voie.

Atunci am învaţat prima lecţie. Cum le place la băieţi să fie cu o fata şi să se laude in faţa alteia.

Dar ce ştia inima mea de copil?Că pe el îl cheame Petre, şi nu-mi prea place , pe mine Adela şi între noi sunt 7 ani, exact cît între mami şi tati. Era suficient

Apoi am crescut şi mingea s-a schimbat cu alte mici atracţii. Dar a venit alta fată de pe altă uliţă cu jocuri mai interesante si baiatul a plecat şi s-a însurat. Dar înainte de a fi om însurat mi-a făcut şi mie un cadou. Prima mea iubire, cel cu 7 ani mai mare.

Vălani

Când eram copil la bunicamea in sat nimic nu era mai frumos decât o ploaie de vara.

Era un sat de munte , cu pământuri puţine dar atât de lucrate incât puteai spune că glia a fost domesticita.Munca in sine era motivul pentru care ţăranii trăiau , şi o faceau cu o voluptate contagioasa.Unul dintre principiile nespuse dar practicate intens era invăţarea copiilor inca de mici să “faca şi ei ceva”. Scuza “sunt mic, nu pot” nu prea funcţiona . Mai mare frica decat un copil puturos nu era.

Muncile in câmp erau ciclice, darculminau vara . Orice as fi lucrat porneam cu gândul ca poate, doar poate, urmatoarea corvoada va fi mai uşoara. Aş… era mai grea.

Marcam începutul primăverii cu pus de cartofii. Era prologul verii.

Urma fânul. Cu trupurile arse de soare, cu transpiraţia curgând şiroaie ne lipeam de iarba moarta şi o mutam din colţ în colţ. Întâi o scănţăleam (adica separam brazdele facute de coasa , ca iarba sa primeasca la fel soarele), apoi o intorceam, apoi o faceam coarda si abia ulterior poşori. Acum când văd câte un poşor pe haturi simt cum copilaria işi scoate capul prăfuit în sufletul meu imi saruta inima, lasa o pecete în urma , iar apoi pleaca .Mici munţi de fân creaţi de mâini de copil. Iar la sfârsit era făcutul de capiţă. Când am mai crescut am urcat şi pe căpiţa. Era uşor . Făceai cercuri in jurul unui par, ca să calci fânul să-l indeşi ca să poate rezista anotimpurilor care vin. Seara toti lucraşi erau plini de zgârâieturi praf, şi soare. Şi erau cele mai frumoase nopţi.

Dimineţile ni le incepeam cu o mica plimbare pana in Rât sa aducem turcani şi burene la porci.Ne incărcam până la limita si veneam aşa încet cu chiu cu vai. În drum ne aştepta un izvor in care ne adăpam de parcă acolo am descoperit apa vieţii.

Iar ploaia… acolo am inatat sa o iubesc ca pe o mamă. Ziua debuta cu o căldura inăbuşitoare. Parcă până şi din pământ ieşeau aburi fierbinţi. Ploia in Vălani e deosebita. Întai lumina si apoi tuna. Oamenii lăsau orice unealta si intrau in casa. Aproape la fiecare ploaie cineva era tunat. Ba biboli ba oameni. Cred ca fulgerele se distrau cu oamenii. Şi ploaua, ploua cu atâta forţă şi putere că aproape te durea. Pământul respingea picăturile de apa şi le arunca in sus , făcând adevăraţi clăbuci.

Bătrânii ziceau atunci ca ploaia va ţine. Venea şuvoaiele din pădure pe uliţă având drum fix până in vale , pe care o umflau cu mâl murdar până dădea peste maluri.Odata aşa puternic a venit valea incât a carat dupa ea o maşină.

Stăteam în casă pe semi intuneric , curentul veşnic era tăiat şi citeam 1001 şi una de nopţi. Azi ma uit in urma şi ştiu ca eu trăim o mica poveste demnă de Şeherezada. Cum se termina povestea mea, oare? Va avea sultanul răbdare să te asculte sau iţi va tăia capul , si povestea mea va ramane nespusa?

Când se termina ploaia toţi ieşeam pe uliţi intr-o sărbătoare a naturii, ne bagam picioarele in apa şi construiam diguri. De spaima de a nu fi luat de ape nimeni nu se apropia de vale. Dar dupa ce treceau câteva zile valea redevenea clara si cristalina, locul unde femeile se intalneau la lăut de haine.

Hainele se săpunau acasa cu săpun. Iar apoi femeile veneau la vale cu maiul dupa ele si pisau hainele pe o piatra până scoteau toate murdaria si mirosurile din ele, lasandu-le albe ca neaua.

Cand ajungeam în Vălani era 16 iunie. Parinţii mei stăteau cu noi o seara si in apusul zilei urmatoare plecau. Se suiau in Dacia roşie şi cu zgomotele intense ale ţevii de eşapament plecau. De durere ma puneam impreuna cu fratemeu să urlam cat ne ţinea gura. Unde-i mami, când vine mami. Bunica-mea , femeie prevăzătoare avea mereu buzunarele umplute cu bomboane. Ne cumpăra lacrimile cu o bomboana mie, una lui fratemeu şi pe celelalte le pastra să mai fie şi altădată.

Când eşti copil durerile trec repede. Inima işi găseşte aşa de repede alte alinări.

Alinări erau toate jocurile si descoperirile pe care le faceam.Lumea in Vălani era aşa mare cu păduri verzi, pline de bureţi şi fântâni, de mure, frăguţe, flori şi hăuri de mal.Era cel mai frumos sat in care puteai creşte.

Cum eram veniţi de la oraş aveam tot felul de obiceiuri ciudate. De felul nostru mâncam galbenuş cu zahar. Se ia un ou şi se separă galbenuşul si albuşul. Ei albuşul in genere îl aruncam deşi bunica-mea spunea sus si tare să nu-l mai aruncăm ca ii bun la porci. Ei adevărul e ca era cam greţos .Căci era deseori confundat cu apa. Dar mie şi fratelui meu ne placea galbenuşul cu zahar. Ne era pe post de mancare. Ana e o zimbrita fără pereche. De pofta s-a dus şi şi-a făcut şi ea. Dar a omis fix partea cea mai importanta. Separarea galbenuşului de albuş. Ceea ce i-a ieşit ei… se apropia de căcatul de gaina. Cam atunci s-a lecuit ea de galbenuş cu zahăr.

Mergeam cu ceilalti de pe uliţa dupa bureţi. Ei copiii cu pădurea în sânge vedeau de la distanţa unde se ascundeau pitoancele .Le dibuiau şi işi umpleau pungile. Eu cu fratemeu deşi eram doi aveam niste bureti zdrobiţi în fundul unei plase. Bunica-mea nu-i gătea. Probabil ştia ea cât erau de buni.

Cel mai lung şi des joc era cel de-a nunta. Ruben dat fiind că era singurul baiat din zona era eternul mire. Cum eu eram sora-sa nu puteam fi mireasa. Blesteme. Atunci o puneam pe Marta. Nunta ţinea cam 2 3 zile. Pana aranjam cortul până făceam mâncare, până găseam vesela…

Vesela o procuram intr-o zi întregă.

Satul avea doua uliţe, desparţite de un părău, care atunci cand ploua se umfla atat de tare ca inunda haturile vecine. Ei pe acest părău oamenii aruncau tot felul de gunoaie şi lucuri stricate. Rezulta un loc plin de farmece şi mistere. Atâta scotoceam printre gunoaie până dădeam de suficiente conserve pentru toţi nuntaşi. Nu se punea problema să mănânci din altceva. Se mânca din conserve măr răzuit şi se bea din bădoace suc de mere.

Marta arata ca o păpuşa. Micuţă şatena arsă de soare.Îi impleteam flori albe in cap şi atârnam de ea ceva carpe albe ca sa fie in ton. Iar noi restul eram alaiul. Porneam dintr-un vârf de deal al satului si ajungeam in vale. Cântam cât ne ţinea gura cântece de nunta şi floare albastra. Din când in când mai diversificam mirii. Atunci Ana trecea pe post de mire şi eu pe post de mireasa. Bineînţeles că mirii mancau mai mult şi mai bine. Erau favoriţi soartei. Cand terminam cu nunta ascundeam toata vesela sub o lespede mare in drum. Nu a fost aşa durere ca în ziua în care am descoperit piatra la o parte si toata vesela lipsa. Cred ca nici insăşi ucenicii aflaţi fără de Hrisots nu s-au simţit aşa de părăsiţi ca noi bieţii copii săraci de bădoacele lor valoroase. Bănuielile noastre s-au indreptat spre Marta mireasa. Şi atunci pentru perioada de timp am ramas la formaţia eu si Ana miri.

Remuşcarea

Ecoul a absorbit noaptea. Si astfel in loc sa-mi vad umbra destrabalandu-se cu trotoarul incins imi auzeam pasii cotrobaind dupa alti pasi ascunsi, virigini cu care sa inceapa dansul.

La capatul strazii ma astepta moartea.

-Ah moarte, am chemat-o pe nume.

Ea a venit s-a apropiat si mi-a sărutat buzele. Avea gust de sange cald si de durere.

-Nu sunt moartea, mi-a spus in şoaptă. Moartea are gustul uitării. Eu am gustul remuşcării.

Stiam atunci că nu era o greşeală. Venise să mă ia. Şi atunci de bună voie si nesilită de nimeni am urmat drumul deschis de ea. Facem o casa bună. Ea mă păzeşte de păreri de rău iar eu … o cinstesc ca pe o zeiţa.

Moarte la Veneţia

de Thomas Mann

Se ia un intelectual pe numele de Gustav Aschenbach. Un scriitor, apreciat în cele mai înalte cercuri, un om dedicat spiritului şi căutării neîncetate, unul care ştie cine e, de unde vine şi incotro merge.

Işi cunoaşte sensul vieţii sale.

Se adauga un pic de sufocare. Sfârşit se hotărăşte să îşi indrepte paşii înspre ceva nou, înspre acel definit : Altceva. O mica oprire in această continuua alergare.

Se completează cu o intâlnire cu viitorul. Se vede pe el, cel ce va fi odata lepădat scopul existenţei sale, viziune ce îl umple de dispreţ.

Se pune un capat: Veneţia unde Eros ii apare in cale. Si omul se indragosteşte. Platonic. Şi dragostea incepe sa devină treptat sensul vieţii sale. Respiraţia celuilalt înlocuieşte cuvântul scris. Un zâmbet primit in dar, face cât o mie de pagini.

Se face o mica constatare: “Ca orice îndrăgostit, dorea să placă, şi era frământat de teamă si amărăciune la gandul că s-ar putea ca dorinţa să nu i se îndeplinească. Se împodobea întotdeauna cu câte ceva care să-i dea o nunaţă de tinereţe, îşi punea inele pe degete, se parfuma, pierdea ceasuri întregi ca să-şi desăvârşească toaleta şi venea gătit, tulburat şi nervos la masă.”

Se observă finalul previzibil: barbatul falnic ajunge doar o copie a celui care a fost odata. Devine cel pe care l-a intâlnit in drum spre Veneţia , un biet bătrân disperat dupa atenţia celor din jur, un… nimic.

Se punctează finalul: ciuma îl doboară.

P.S. Eros era un el.

Concluzia: Nu mergem decât înainte. Orice oprire este defapt un regres.

Cap 2

- Mai avem mult pana la autostrada?

- Mai las-o de autostrada. Ce ai cu ea ? o sa te saturi. Vei vedea

Nu, eu vreau sa intru pe autostrada. Sa simt vantul frecand caroseria masinii, sa simt cum trec cu viteza prin lume sa simt ca pot zbura, sa ma simt cel mai aproape de nori.

Mai ai pana acolo. Mergi incet. O sa ajungi

-promiti?

-promit.

Autostrada e locul de unde nu te mai poti intoarce. Daca ai ratat iesirea apare aproape  instant un panou enervant pe care scrie : “prima  pierdere.intoarce-te” (cum? )

Si mergi in fata. Ah am uitat sa mentionez. Nu poti vira.nu poti da cu spatele. Nuuu… ar fi prea usor …zeci de indivizi in spatele tau,lateral.  Urla, striga: mergi odata, mergi, mergi, mereu mergi.Nu te opri. Nu poti. Esti pe autostrada. Acum. Dati examenul

Si mergi mergi in fata. Oare cum e iesirea? Oare unde e?

Iesirea e cel mai ciudat lucru. E neaparat la stanga. Nu nu o iei pe drum inapoi. Trebuie sa ocolesti, sa urci deasupra banalului, sa mergi incet, sa-ti iei timp sa vezi cat de mult ai inconjurat, si inca sa mai poti tremura la gandul: daca nu e iesirea buna?

Dar mergi inainte. Nu poti opri nici aici. Cine iti va da ragaz? Nimeni. Nu mergem decat inainte.

Ajungi inapoi . nu pe drumul tau. Oo nu. Mai ai de consumat energie nervi , asteptari.

Mergi si mergi. si vine intrebarea. Asa de mult am mers in sens invers? Atat de mult am ocolit? Si iti juri ca niciodata , niciodata nu vei mai pierde o iesire.

Am spus unde mergi? Spre zbor .Spre alte ceruri.

Te uiti dupa toate indicatoarele care arata o cruce. E semnul ca te apropii de destinatie. Dar cateodata e atat de usor drumul incat  daca ai inchide ochii  masina ar merge singura. Drumul e drept lin, larg, trebuie doar sa tii mainile pe volan. Si in timpul in care ti-ai odihnit pleoapele a trecut indicatorul “iesire” pe langa tine. l-ai pierdut. Iar.

Dar acuma nu mai e la fel.Acum stii cat ai de inconjurat. Acuma stii ca poate n-ai sa mai gasesti iesirea. Acum vine intrebarea daca….acuma ai vrea sa se opreasca lumea ca sa poti intreba: cum ajung inapoi.

Dar … se va opri cineva dupa tine? Nu. Lumea striga, mergi, mergi mergi mai departe. Cui ii pasa de nedumerirea ta?de pierderea ta? Mergi, mergi mai departe. Te dedai din drum? Mergi. doar mergi.

Mam saturat de autostrazi. Mai am mult pe ele? Mai am mult pana gasesc drumul de intoarcere?

Mie dor asa de dor de zbor. Tin minte….