Coffee should be black as hell, strong as death, and sweet as love.

La început beam din ceşti de porţelani, scumpe, luate de pe rafturile pentru musafiri. Aveam farfurioare, linguriţe, tot tacâmul. Nu beam cafea, doar surogate. Cappucino ieftin din plic. Cu aromă de rom, de vanilie, LaFesta, Jacobs, Elite. Puneam apa fiartă şi amestecam cu frenezie până aveam 2 cm de spumă.Cappucino era lung, prea lung, astfel încât era mai mult ceai de cappucino. Apoi ne dădeam ifose de mari doamne şi sorbeam cât mai puţin şi încet ca să ne ajungă. După ne dădeam în cărţi şi aflam pe cine iubim (pentru cei interesaţi jocul se cheamă iubire. )

Apoi cu mirare am aflat că adevăratul cappucino (chiar dacă e din plic) nu se face aşa. A nu. Se face scurt şi intens. Se pun doar câţiva stropi de apă, se amestecă şi se bea. La revedere ceai de cappucino!

O vizită pe alte meleaguri m-a învăţat cafeaua în toate diversităţile ei. Mocaccino, frappacino, cafea espresso, cafea in trei culori, in patru culori, cafea cu lapte etc. Atunci am prins plăcutul obicei de a începe o zi cu o cafea.

Acum eu şi cafeaua am renunţat la ritualul cunoaşterii. O beau dintr-o cană prăpădită, fara o toartă, ciobită. Mă simt acasă cu cana aia lângă mine. Un reflex pavlovian. Într-o zi, dacă timpul va fi părtinitor voi bea cafea în curtea casei mele, într-un şezlong şi voi urmări cum vine primăvara. Nucul de deasupra mea va începe să împrăştie miros de verde şi soare. Cana cu vacă va fi şi mai ciobită, mai familiară. Se va potrivi şi mai bine mâinii mele. Voi asculta cum se naşte o nouă dimineaţă.