Oglinda

Vântul ridica gunoaiele în aer. Păreau însufleţite şi se fugăreau una pe alta într-un dans perfect. Atunci a început să se simtă mirosul. Adus de vânt poate, din ţări îndepărtate, de pe râuri mitice, din locuri populate de Viaţă: mirosul plictiselii. Nu se asemăna cu nimic cunoscut. Parfumul era făcut din aroma fricii, a dorinţei, a aşteptării lui Moş Crăciun, mirosea ca şi primul băiat care a respirat aproape de gura mea, ca şi copilăria.

Oamenii se fereau de el . Ştiau când apărea vârtejul . Se ascundeau. Se închideau în case, baricadau crăpăturile ferestrelor şi a uşilor astfel incat nici măcau un iz de plictiseală să nu-i pătrundă.

Mirosul îi făcea pe oameni să facă lucruri nebuneşti. Să se simtă nemulţumiţi de vieţile lor, plictisiţi de aceeaşi prieteni şi aceleaşi locuri, prea obosiţi pentru a simula aceleaşi plăceri. Atunci de plictiseală, adevărul se ridica în ei. Şi pentru o vreme , de la distanţă păreau nesăbuiţi. Înăuntru însă erau vii.

În ziua în care vântul a început să bată două fete erau afară. Vorbeau despre nimicuri. Pantofi, farduri, inimi, lacrimi. Au uitat să se ascundă.

Aburul plictiselii le-a pătruns. Pentru o clipă lumea s-a oprit. În acea clipă plictiseala le-a invadat trupurile şi violat minţile.

Una dintre fete sunt eu. Şi povestea începe aşa

-Ne plictisim.

?

?

Se spune ca folosim doar 10 % din capacitatea creierului.

Daca iubim la fel? Doar 10 % din capacitatea inimii. Si cei mai destoinici dintre noi ajung pana la 15 20.Poate  geniile in ale iubirii depasesc 20 %.

Cum ar arata o lume in care sa iubesti 100 %?