09.04.2008

Mă mistuie dorul după casa mea. Zice Platon că toate lucrurile care sunt pe pământul acesta sunt doar copii imperfecte. Atunci înseamnă că undeva, cândva mă voi gasi pe mine cea adevărată, cea perfectă, care iubeşte întrutotul, care suferă până la agonie, care plânge cu lacrimi de sânge şi care râde cu intreg universul în privire. Undeva mă voi găsi pe mine cea care sunt destinată să fiu .

Ştiu că sunt făcută pentru a străluci. Şi ador gândul ăsta. Că nu m-am născut pentru a fi o mediocră pierdută în cenuşiul zilelor, al săptămânilor. Acolo unde mi-e casa adevărată sunt o stea. Tânjesc pentru a-mi indeplini destinul. Tânjesc după o umplere totală. Tânjesc după limita infinit. Să ajung cât mai aproape de ea. Să ajung la capăt, lângă marginea lumii şi abia atunci să-mi înalţ mâinile paralel cu pământul şi să strig s-a isprăvit.

Să stau sus pe cruce, pe crucea pe care mi-am construit-o eu cu mâinile mele, cu truda, cu dorinţă şi extaz, minut dupa minut din viata mea. Să stau pe crucea pe care eu mi-am inaltat-o şi liberă în deplin consimţământ m-am suit pe ea ca să mă contopesc în ideal.

Nu mi-e frica de moarte. De ce mi-ar fi? Mor în fiecare noapte, când intru în acea stare de abandon a corpului meu. Sunt logodită cu moartea şi aştept momentul în care mă va cere de soaţă işi va pune inelul pe degetul meu şi imi va da prima şi ultima sărutare. Ea îmi va da uitare iar eu ii voi da sufletul. Un târg corect.

Şi acolo, peste valea plângeri e Campia Alezeelor ce mă aşteptă, unde adevaratul meu Eu mă va strânge în braţe şi va zice: bine roaba mea, ai îndeplinit ceea ce ai fost creată să faci. M-ai făcut mândru.