De ce iubesc România?

1.  Pentru că nu este ţară ca România. Pentru toţi munţii, dealurile, peşterile, râurile care cad, stelele, lacurile.

2. Pentru că uneori,  România este un paradis fizic.

3.Pentru Eminescu, Coşbuc, Blaga, Iorga, Radu Tudoran, N. Steinhardt.

4. Pentru toate cântecele patriotice care mi-au inundat inima de mică.  Pentru că atunci când cânt Ardealul Ardealul, ma simt eu aşteptându-mi pruncii la uşa.

5. Pentru gimnastica. Pentru acea fantastica zi de la Sydney când steagul român a fost pe locul I, II şi III. Pentru că a  fost ziua în care m-am simţit cel mai mândra de naţia mea.

Mic tratat de război

“O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.”
Pentru a duce un război ai nevoie de soldaţi. De oameni bravi care să-şi pună la picioarele Regelui braţul şi inima. Să jure ascultare, supunere şi jertfă.
Ştim cazuri de războinici care au luptat atât încât au râmas cu săbiile lipite de mână. Apoi lupta a fost doar inerţie. Sunt unii care s-au născut cu sabia în mână. Nu aţi auzit legendele?  Nu ştiţi? Tatăl lor e tunetul şi mama lor e furtuna.  Sunt unii războinici născuţi pentru pace, dar forţaţi de soartă. Durerea e  ce îi mână mai departe. Unii dintre viteji sunt găsiţi ascunşi prin gropi neştiind de lupta ce se dă în jur. Le este dat un Rege pentru care să lupte, iar apoi devin eroi. Fără călcâie slabe. Doar curaj.

Câteodată soldaţii plâng cu lacrimi amare. Îi plâng pe cei pe care nu i-au putut salva, îi plâng pe cei pe care i-au ucis, îi plâng pe cei rămaşi în urmă, îşi plâng soarta, îşi plâng maicile care i-au născut pentru sabie.  Dar visul tuturor e să moară pe câmpul de luptă , cu sabia în mână, cu strigătul victoriei pe buze, şi piepţi despicaţi ce udă pământul. Lumea spune că floarea născută din sângele vitejilor dă pacea. Prea puţine flori ca şi acestea mai sunt.

Prea mulţi soldaţi care au renunţat să mai lupte. Sunt prinşi undeva în mijloc. Nu aparţin nici păcii şi nici luptei. Prinşi în purgatoriu. Duşmanul nu îi omoară. Doar le scoate ochii şi îi pune să învârtă la râşniţă. Când ei mor, poate în sclipirea unei ultime lupte, din sângele lor se naşte regretul.

“Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.
De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor.”

Dar totuşi cum se pierde războiul? E simplu.
1. Inamicul îi cadoriseşte cu un cal troian.  Soldaţii îşi uită menirea şi se veselesc la umbra calului. Noaptea din burta calului ies demonii care distrug. Soldatul pierde pentru că nu a vegheat.
2. Inamicul e subestimat.  Soldatul crede că nu are cum să pierdă: e prea tare, invinvibil, nemuritor, păzit.  Demonii ataca crud.  Soldatul pierde din cauza mândriei.
3.Inamicul asediează cetatea.  Forţat să se adăpostească în spatele zidurilor, soldatul va fi repede învins de  scandalurile din interior, de rupturi, de lipsa hranei şi a apei.  Soldatul pierde pentru ca se refugiază.

“E tragedie-naltatoare
Cand, biruiti, ostenii mor.”
Cum se câştigă războiul?
1. Soldatul nu merge la război singur. Ştie că oricând o Fata Morgana l-ar putea ataca. Nu îşi asumă riscuri inutile.  Spatele său e apărat de fratele său.  Ştie că e iubit atât de tare, încât bucuros fratele său şi-ar da viaţa pentru el.
2. Soldatul ştie că uneori va fi învins. Ştie că uneori va fi forţat să muşte din ţărână. Dar genunchii lui nu vor îngenunchia niciodată. Gura lui nu va jura nici unui alt stăpân credinţă. Mai bine capul tăiat decât trădere.
3. Când vine momentul războiului soldatul luptă până la moarte. Fără frică, fără regrete, fără doruri, cu o dragoste nemărginită pentru viaţa. Ştie că a luptat lupta cea bună. Şi de abia aşteaptă să capete cununa promisă.

Războinicii adevăraţi ştiu că ei nu trăiesc doar pentru clipă.  Ei trăiesc pentru veşnicie.  Pentru gloria ce o vor căpăta.  Iar numele celor ce au căzut pe câmpul de bătălie sunt spuse la gura focului din tată în fiu, mereu.  Sunt eroi, pentru că au privit spre cele nevăzute.

Când norii se iau la ceartă

Dacă nu ar fi o cruce ruginită pe un vârf de biserică, norii ar cădea peste oraş. Li-e lene să plutească singuri. Aşa că se lasă cu toată puterea şi întunecimea peste biata cruce. Dar ea, stie că este mai mult decât două bucăţi de lemn puse una peste alta. Aşa că susţine norii, şi îi încuie.

- Astăzi nu, le spune ea.
Atunci norii furioşi se apropie unii de alţii, îşi leagă capetele ca două cearceafuri şi formează o pâclă groasă. Acum să te vedem.
Crucea stă liniştită.
Norii mai cheamă în ajutor vântul.
Crucea nu se mişcă.
Norii aruncă în luptă rafalele de vânt şi pietrele de gheaţă. Mişcarea lor circulară deasupra boltei cereşti aduce după sine bezna.
Dar norii au uitat, că furia vântului nu face altceva decât să împingă la dreapta şi la stânga clopotele de aramă.
Şi în cântecul talangei crucea spune iaraşi: Taci.

E un joc bătrân.

09.04.2008

Mă mistuie dorul după casa mea. Zice Platon că toate lucrurile care sunt pe pământul acesta sunt doar copii imperfecte. Atunci înseamnă că undeva, cândva mă voi gasi pe mine cea adevărată, cea perfectă, care iubeşte întrutotul, care suferă până la agonie, care plânge cu lacrimi de sânge şi care râde cu intreg universul în privire. Undeva mă voi găsi pe mine cea care sunt destinată să fiu .

Ştiu că sunt făcută pentru a străluci. Şi ador gândul ăsta. Că nu m-am născut pentru a fi o mediocră pierdută în cenuşiul zilelor, al săptămânilor. Acolo unde mi-e casa adevărată sunt o stea. Tânjesc pentru a-mi indeplini destinul. Tânjesc după o umplere totală. Tânjesc după limita infinit. Să ajung cât mai aproape de ea. Să ajung la capăt, lângă marginea lumii şi abia atunci să-mi înalţ mâinile paralel cu pământul şi să strig s-a isprăvit.

Să stau sus pe cruce, pe crucea pe care mi-am construit-o eu cu mâinile mele, cu truda, cu dorinţă şi extaz, minut dupa minut din viata mea. Să stau pe crucea pe care eu mi-am inaltat-o şi liberă în deplin consimţământ m-am suit pe ea ca să mă contopesc în ideal.

Nu mi-e frica de moarte. De ce mi-ar fi? Mor în fiecare noapte, când intru în acea stare de abandon a corpului meu. Sunt logodită cu moartea şi aştept momentul în care mă va cere de soaţă işi va pune inelul pe degetul meu şi imi va da prima şi ultima sărutare. Ea îmi va da uitare iar eu ii voi da sufletul. Un târg corect.

Şi acolo, peste valea plângeri e Campia Alezeelor ce mă aşteptă, unde adevaratul meu Eu mă va strânge în braţe şi va zice: bine roaba mea, ai îndeplinit ceea ce ai fost creată să faci. M-ai făcut mândru.

Bughi Mambo Rag

Cand ai o buba care te mananca, cea mai mare placere e sa o scarpini pana la sange.

Boierul (2)

Într-o seară femeia a deschis Sfânta Scriptură şi a citit povestea lui Moise, cel pe care pentru a-l salva mama lui l-a pus pe Nil într-un sicriu. Şi aşa îi veni ideea.
Ieşi astfel dimineaţa, la crăpatul zorilor, când nu era ţipenie de om pe uliţă si urlă:
-Tulai!!!!!! Pruncuuuu meeeeuuuuuu!!!! Şi vocea ei chinuită trezi toată uliţa.
-Ce-i femeie? o întrebară puţini oameni care apărură la geam buimăciţi.
-Pruncuu meeeuuuuu! spuse ea şi se îneca în lacrimi si flegmă.
-Ce-i? ce-i?
-A murit
-Să fie sănătos. S-a scapat de lumea asta. Revino-ţi muiere.Ia-i legat fălcile? Sau mai bine lasă-l aşa cu gura căscată să mai cheme pe câţiva dintre noi cu el, că ni s-a urât de viaţa asta, de pietre şi de viermi.
Şi oamenii i-au întors spatele şi şi-au văzut de treburi.
Femeia însă a stat şi a plâns, nu pentru ea cât pentru pruncul ei, care de aici înainte urma să fie zidit între cei patru pereţi, să crească singur, fără tovarăşi de joacă, dar şi fără viermi în cap.

Vis ciudat

Am visat că îl aşteptam pe tatal meu într-un loc tare ciudat. Camera era mică, cât un compartiment de vagon. Pe fiecare perete era un pat. Peretele opus intrării principale, avea o altă ieşire. Nu era o uşă la intrare ci doar o pătură, care oferea protecţie împotriva privirilor indiscrete. Mi-era frică să dorm în locul acesta dar ştiam ca atunci când tatăl meu va veni, voi fi în siguranţă.
Stăpânul locului aceluia ciudat a venit la mine.
-Hai să-ti arăt ce e în spatele casei, mi-a zis. Nu mai ţin minte cum arata. Ţin minte doar sentimentul de nelinişte care m-a cuprins. De ar veni odata tatăl meu, era tot ce gândeam.
A intrat în încăpere şi m-a dus la cealaltă ieşire. A deschis uşa şi mi-a făcut loc să văd. Afară era oceanul. Un ocean imens, negru, supărat. Cerul era în oglindă cu oceanul. Nu mai ştiai unde începe unul, şi unde se sfârşeşte celălalt. Lipit de uşa camerei era un fel de plută, un soi de pod. Podul nu era legat de nimic, nu era stabil şi plutea in ritmul apelor. Imi era frică că omul mă va forţa să ies afară. În schimb, îmi arată în depărtare ceva. Erau un fel de şine peste ocean. Două perechi, una o lua la stânga şi alta la dreapta. Pe şine circulau trenuri. Un val furios a venit. Am scos un ţipăt şi mă aşteptam să văd trenurile înghiţite de apele furioase. Dar nu s-a întâmplat nimic. Apele s-au retras şi trenurile au mers mai departe. Omul a închis uşa, şi a plecat.
Şi eu mă tot gandeam: de ar veni odată taică-meu.

Proiectul Vulpile mici distrug viile mare (asta presupunând ca eu sunt o vie destul de măricică, şi vulpiţele roşcovane obiceiurile mele dragi)

Urmărind exemplul lui Paler mi-am făcut un decalog. Îi mai puţin spiritual. Cu excepţia punctului 10, de lucrurile astea vreau să mă ţin până la sfârşitul anului, apoi urmând să refac lista.

1.Nu am să mai întârziu la lucru mai mult de 5 minute. Peste 5 minute doar în cazuri de forţă majoră.
2.Nu am să mai trec strada pe roşu.
3.Nu am să mai întârziu la întâlniri, orice telenovelă s-ar da în reluare pe acasa tv şi orice ar coace maicamea în cuptor.
4.Nu mă va mai prinde ora 23 pe internet (decât, vai vai să-mi pun nişte scuze foarte bune. Da, decât dacă voi face ceva productiv)
5.Îmi voi scrie eu cu mânuţa mea licenţa
6.Nu voi mai intra pe facebook si hi5 decât odată pe săptămână.
7.Nu îmi voi mai da ochii peste cap la propunerile uşor puerile ale celor din jur.
8.Nu mă voi culca fără să spun o mică rugăciune, şi nici nu voi ieşi din casă dimineaţa fără o rugăciune.
9.Nu voi mai spune minciuni, nu voi înfrumuseţa adevărul, nu voi inventa lucururi.
10.Următorul Cosmopolitan pe care îl voi mai cumpăra citi, va fi în ziua în care mă mărit.

Inorog

”Se admite in mod universal ca unicornul este o fiinta supranaturala si de bun augur;astfel afirma odele, analele,biografiile barbatilor ilustri, precum si alte texte a caror autoritate este de neclintit.Insa acest animal nu figureaza printre animalele domestice, nu totdeauna e usor sa-l descoperi,nu se supune unei clasificari.Nu seamana cu taurul sau calul, nu seamana cu lupul sau cerbul. Asa stind lucrurile, ne-am putea gasi in fata unicornului si n-am fi siguri ca e el. Stim ca un anume animal cu coama e cal si un altul inzestrat cu coarne e taur. Nu stim cum este inorogul.” Din Borges, care citeaza din Han Yu.

Daca admitem textul de mai sus ca adevărat, ajungem la concluzia, ca minunile se pot întâmpla zi de zi în faţa noastra, fară ca noi să le bănuim câtuşi de puţin. Definiţii pentru minuni nu prea există. Stam prost si la capitolul clasificare. Stim atat, ca minunile sunt pe cale de disparitie. Si daca nu e asa? Si daca, de fapt, noi, oamenii suntem problema? Daca noi suntem orbi si surzi? Nu putem vedea si auzi nimic altceva, decat banalul.

O definitie umila o da Hristos cand spune frumoasele cuvinte: „Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, şi Ţi-am dat să mănînci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? Cînd Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Cînd Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine? Drept răspuns, Împăratul le va zice: ,Adevărat vă spun că, oridecîteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”
Minunea transformarii: omul in Hristos.

P.S. In Evul Mediu, inorogul a devenit simbol al lui Hristos, la fel ca si mielul bizantin.

Hello A.

helou,

ieri am avut o zi groaznica. vara-mea a vomitat de doua ori, niciodata nu a nimerit wc-ul. odata am curatat eu , odata ruben. planul de a dormi de la 11 s-a dus pe apa sambetei dat fiind ca la ora 2 le faceam vant lui ruben şi emily-ei sa cumpere spray de desfundat nasul. nu mai stiu ce s-a intamplat apoi. am adormit.
de fapt, ziua de ieri a inceput groaznic.adica frumos.
pe delut, stii delutul nu? eh, pe delut m-a prins ploaia. ploaie din aia de vara, care in 2 min m-a udat leoarca. in prima faza am savurat-o. am primit-o cu bratele deschise.
cand am ajuns in beci nu era nimeni. eram singura. mi-am luat o camasa gasita pe acolo pe mine si m-am instalat la citit din biblie. evrei. frumos. despre melhisedec mare preot. apropo, cine era melhidesc asta? mare om cred. o biografie care lipseste cu desavarsire din biblie.
eh dupa, mi-am tras doua bluze gasite pe acolo pe mine (care totusi sa se potriveasca cu statura mea). oricum aratam ca de la lelentz. De acolo m-am dus la lucru.
Apoi pe la 12 m-am dus la scoala. Ah, ghimpe in inima scoala asta. M-a apucat durerea de inima, furia si tristetea. Si bineinteles intrebarea : am sa o termin vreodata? si apoi, ingemanata cu prima: Doamne, de ce nu ai mutat tu ceva astre, ca sa o pot termina.
peste 5 ani v-a fi o poveste minunata. Acuma insa, e o drama cumplita. Stiu ca acuma invat ceva, ceva important. inca nu stiu ce.