Cei tineri au credinta. Cred asa orbeste, prosteste ca lucrurile se pot schimba. Ca ei pot schimba lumea; ca schimbarea are nevoie de un singur om, ca pot fi credinciosi principiilor, ca isi pot schimba prietenii, ca pot fi fideli iubirilor, ca prieteniile sunt vesnice. Cred cu o sinceritate covarsitoare.

Iar noi, cei batrani, cei trecuti prin viata, prin experiente ratate, prin iubiri zdrobite si tot ce tine de ele, stim unde o sa ajunga cu toate idealurile. Exact unde am ajuns noi. Am putea numi exact cosurile de gunoi in care isi vor lepada principiile, scuzele sub care isi vor ascunde esecurile. Pentru ca noi stim.  Am platit cu lacrimi si suspine aceasta cunoastere.

Schimbarea e atat de grea. Atat de sisifica. urci aceeasi piatra iar si iar si iar pe muntele rutinei. Din pacate viata nu e formata din batalii fantastice ci din frecusuri din astea zilnice care te scot din toti saritii. Atata presiune ca ajungi in punctul in care o dai incol de decenta, onoare si juraminte si te transformi in birjar. Te dai batut.

Generatii intregi trec pana cand un tinerel cu putintica mai multa credinta arunca piatra in mare.

In seara asta ma simt batrana.

vise din nopti de vara. luceferi cazuti. maya. si la capat, la sfarsit cutia pandorei care se inchide mai repede. speranta are pereche.

-         Aha. Eu ce numesti tu luciditate numesc insomnie, spusei eu desteapta.

-         In timpul insomniei poti face altceva, poti citi, poti scrie, poti gandi, in fine poti face tot ce faci in timpul zilei. Luciditatea asta in timpul visului e una care paralizeaza. Genul stii si la ce te ajuta ca stii. Nu poti face nimic. Baba ce esti. Ma faci sa ma dau mai destept decat sunt.

-         Iti place.

-         Adevarat.  Nu ti s-a intamplat niciodata sa fii in oras, sa razi , sa zbieri sa vorbesti si dintr-o data tristetea sa te loveasca, intrebarile: ce fac eu aici?ce spun? Sa-i vezi pe ceilalti neschimbati si totusi tu sa nu mai fii la fel. Te-a lovit luciditatea. Si totusi, ca in timpul somnului nu poti face nimic, nu poti pleca nu poti schimba macazul. Esti paralizat de cutume. Incerci sa faci ce faceai mai devreme, sa canti cantecelul, sa fii sufletul petrecerii si luciditatea nu te lasa. Ceva striga: mincinosule, hotule. Spune ce esti, hai spune. Spune!!! Intreaba-I pe oameni astia cine sunteti? Va cunosc? Atunci esti lucid si pentru cateva momente, fractiuni de secunda ai sansa de a te vedea asa cum esti, singur, gol, pierdut. Pruncul cucului.

-         Si atunci ce faci? Am intrebat cu inima plina de tristete caci ma recunosteam in vorbele sale.

-         De unde sa stiu? Eu stiu doar ce e luciditatea. De as sti cum se trateaza as fi psihologul intregii lumi.

Sa ai voie sa spui o singura data in viata te iubesc. Sa nu spui pana cand nu simti ca fierbe sangele in tine si oasele ti se topesc (vorba psalmistului) de vorbele nespuse.

Iarna statuia era acoperita de o blana de zapada si atunci  primea o frumusete asemanatoare cu ceea ce sculptorul dorise la inceputul vremurilor. Dar primavara venea si odata cu ea venea randunelele si porumbei  care nu gaseau nimic mai potrivit decat sa se cace pe statuia ce nu protesta si nici nu se misca.  Cate o ploaie de vara mai spala rusinea statui, iar toamna o imbraca in toale ruginii ce ii dadeau un dram de demnitate.

Statuiei ii placea sa priveasca oamenii din jurul ei. Sa le asculte visele, idealurile, planurile, plangerile, durerile, confesiunile.  Statuia era tare mirata de nestatornicia oamenilor.  Dar cum ar putea intelege ea, piatra, ce inseamna carnea. Ce inselatoare e inima si ce desarte sunt idealurile. Si  cat de usor sunt spulberate visele de ivirea zorilor.

Noaptea cand nu mai era nici tipenie de om in jur isi imagina iar si iar cum ar fi daca ea ar prinde viata si s-ar plimba printre oamenii din jur.  Oare si ea ar face aceleasi lucruri, aceleasi greseli?

Si iata ca intr-o vara un tanar sculptor se indragosti de statuie. O vizita, o inconjura de flori, isi rezemea fruntea de poalele ei grele si reci. Si statuia isi dori sa aibe soarta Galateei si sa prinda viata. Dar  tanarul incepu sa o viziteze tot mai rar si mai rar. Florile s-au vestejit iar ploile de toamna le-au transformat in putregai. Asa a invatat statuia ca nu e nimic mai uman decat uitarea. A trecut multa vreme pana cand timpul a erodat amintirea tanarului din inima de piatra a statui.

Intr-o zi statuia fu inconjurata de scanduri si scari. Nu mai vedea nimic in jur. Era in renovare. Oamenii au venit si au inceput sa loveasca statuia cu dalte si ciocane cu singurul scop de a o face mai frumoasa, mai scumpa. Loviturile nu au incetat sa sfredeleasca piatra. Isi plangea statuia  amarul cu lacrimi de piatra. Dar nimeni nu le vedea, pentru ca oamenii nu isi nici macar unii  altora tristetile.

Clipa veni cand daltele au fost puse jos, si scandurile coborate. Acum in locul statui diforme si urate era o pasare de piatra gata sa-si ia zborul si sa tasneasca inspre inalt. Astfel pasarea invata cel mai uman lucru: ca nimic minunat nu poate fi facut fara dalta.

Viteza le jupoia  carnea de pe ei. Şi ei se abandonau mai mult şi mai mult caderii. În fundul prăpastiei ajungeau doar oasele calcifiate. Din fiecare cădere Ana se intorcea plină de zgură şi praful oaselor era lipit de ea.
Dorul după cădere o toropea.

Într-o noapte visă un Om cu faţa ca de soare care îi spuse:  Eu am căzut primul în prăpastie. Am făcut un drum pe ape. Am desenat o hartă în aripi de lemn. Cazi invers. Vino!

Ana s-a trezit. A ridicat ochii şi a văzut Soarele.  A văzut drumul. Si atunci Ana a inceput sa sară. Şi sărea tot mai sus şi mai sus. Odată a atins şi luna. Şi cu fiecare săritură se apropia tot mai tare de soare. Cu fiecare săritură Soarele o curăţa. Şi era tot mai uşoară. Spre deosebire de cădere în urcare era singură. Şi a venit momentul ultimei sărituri.

În anul 7951 Ana a sărit pentru ultima oara. Aripi de lemn i s-au desfăcut din trup. A ars tot ce nu era nefolositor şi a ramas în urmă… ah, ce a rămas în urmă nu se ştie. E prea orbitor.

In anul 1881 Carol I a fost proclamat rege al românilor şi a fost primul care a purtat Coroana de Oţel. Regina sa Elisabeta a României a purtat o coroana uşoară din aur.  Regele Ferdinand si Mihai au fost încoronaţi cu aceeaşi coroana.

Iată o parte din discursul Regelui Carol I şi o bucata din istoria unui popor ce nu va muri.

” Comandantul Armatei de vest Domnitorul Carol I se adresa oştirii prin Înaltul ordin de zi nr. 78 subliniind virtuţile acestor bravi militari care au scris o pagină de aur în analele istoriei naţionale: ” Sub focul cel viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul, de abnegaţia voastră”. Ziarul “Romania libera ” publica la 3 septembrie 1877 articolul “Lacrimile curg “,  în care se elogia jertfa de sânge a cuceritorilor redutei Griviţa I:  “Înscrieţi români în cartea nemurirei pe cei morţi la Griviţa căci aceşti eroi sunt fraţi ai noştri, sunt fii ai României.  S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor (…) au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie neatârnata, pentru deşteptarea trecutului glorios al Romaniei (…) Vitejii de la Griviţa au înscris cu sângele lor o frumoasă pagină de istorie.”

In semn de omagiu pentru contribuţia sa remarcabila în caştigarea Independenţei de Stat a României, Domnitorul Carol I a primit la 10 Mai 1881, la Palatul regal cu prilejul serbărilor încoronării, Coroana de oţel confecţionată dintr-o parte a unui tun inamic cucerit ca trofeu de razboi in bătălia de la Griviţa din 30 august 1877.

“Eu le spun c-am un drum lung,

Mă-ntreabă de vin curând

Iar eu le răspund plângând:

Să am bani de cheltuială

Aş veni la primăvara

Să mai văd soarele iară.

Să văd iarba odrăslind.

Muguri-n pom înflorind

S-aud cucu iar cântând.

N-aş pleca de pe pământ

Dar mi-i calea depărtată

Unde n-am fost niciodată

Şi poate m-oi rătăci

Drumul nu-l voi mai găsi.

De-ţi vedea că rătăcesc

Şi drumul nu-l mai găsesc

Să nu m-aşteptaţi prea mult

Că m-oi fi făcut pământ.”

2. Pentru că uneori,  România este un paradis fizic.

3.Pentru Eminescu, Coşbuc, Blaga, Iorga, Radu Tudoran, N. Steinhardt.

4. Pentru toate cântecele patriotice care mi-au inundat inima de mică.  Pentru că atunci când cânt Ardealul Ardealul, ma simt eu aşteptându-mi pruncii la uşa.

5. Pentru gimnastica. Pentru acea fantastica zi de la Sydney când steagul român a fost pe locul I, II şi III. Pentru că a  fost ziua în care m-am simţit cel mai mândra de naţia mea.

Câteodată soldaţii plâng cu lacrimi amare. Îi plâng pe cei pe care nu i-au putut salva, îi plâng pe cei pe care i-au ucis, îi plâng pe cei rămaşi în urmă, îşi plâng soarta, îşi plâng maicile care i-au născut pentru sabie.  Dar visul tuturor e să moară pe câmpul de luptă , cu sabia în mână, cu strigătul victoriei pe buze, şi piepţi despicaţi ce udă pământul. Lumea spune că floarea născută din sângele vitejilor dă pacea. Prea puţine flori ca şi acestea mai sunt.

Prea mulţi soldaţi care au renunţat să mai lupte. Sunt prinşi undeva în mijloc. Nu aparţin nici păcii şi nici luptei. Prinşi în purgatoriu. Duşmanul nu îi omoară. Doar le scoate ochii şi îi pune să învârtă la râşniţă. Când ei mor, poate în sclipirea unei ultime lupte, din sângele lor se naşte regretul.

“Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.
De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor.”

Dar totuşi cum se pierde războiul? E simplu.
1. Inamicul îi cadoriseşte cu un cal troian.  Soldaţii îşi uită menirea şi se veselesc la umbra calului. Noaptea din burta calului ies demonii care distrug. Soldatul pierde pentru că nu a vegheat.
2. Inamicul e subestimat.  Soldatul crede că nu are cum să pierdă: e prea tare, invinvibil, nemuritor, păzit.  Demonii ataca crud.  Soldatul pierde din cauza mândriei.
3.Inamicul asediează cetatea.  Forţat să se adăpostească în spatele zidurilor, soldatul va fi repede învins de  scandalurile din interior, de rupturi, de lipsa hranei şi a apei.  Soldatul pierde pentru ca se refugiază.

“E tragedie-naltatoare
Cand, biruiti, ostenii mor.”
Cum se câştigă războiul?
1. Soldatul nu merge la război singur. Ştie că oricând o Fata Morgana l-ar putea ataca. Nu îşi asumă riscuri inutile.  Spatele său e apărat de fratele său.  Ştie că e iubit atât de tare, încât bucuros fratele său şi-ar da viaţa pentru el.
2. Soldatul ştie că uneori va fi învins. Ştie că uneori va fi forţat să muşte din ţărână. Dar genunchii lui nu vor îngenunchia niciodată. Gura lui nu va jura nici unui alt stăpân credinţă. Mai bine capul tăiat decât trădere.
3. Când vine momentul războiului soldatul luptă până la moarte. Fără frică, fără regrete, fără doruri, cu o dragoste nemărginită pentru viaţa. Ştie că a luptat lupta cea bună. Şi de abia aşteaptă să capete cununa promisă.

Războinicii adevăraţi ştiu că ei nu trăiesc doar pentru clipă.  Ei trăiesc pentru veşnicie.  Pentru gloria ce o vor căpăta.  Iar numele celor ce au căzut pe câmpul de bătălie sunt spuse la gura focului din tată în fiu, mereu.  Sunt eroi, pentru că au privit spre cele nevăzute.