“O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.”
Pentru a duce un război ai nevoie de soldaţi. De oameni bravi care să-şi pună la picioarele Regelui braţul şi inima. Să jure ascultare, supunere şi jertfă.
Ştim cazuri de războinici care au luptat atât încât au râmas cu săbiile lipite de mână. Apoi lupta a fost doar inerţie. Sunt unii care s-au născut cu sabia în mână. Nu aţi auzit legendele?  Nu ştiţi? Tatăl lor e tunetul şi mama lor e furtuna.  Sunt unii războinici născuţi pentru pace, dar forţaţi de soartă. Durerea e  ce îi mână mai departe. Unii dintre viteji sunt găsiţi ascunşi prin gropi neştiind de lupta ce se dă în jur. Le este dat un Rege pentru care să lupte, iar apoi devin eroi. Fără călcâie slabe. Doar curaj.

Câteodată soldaţii plâng cu lacrimi amare. Îi plâng pe cei pe care nu i-au putut salva, îi plâng pe cei pe care i-au ucis, îi plâng pe cei rămaşi în urmă, îşi plâng soarta, îşi plâng maicile care i-au născut pentru sabie.  Dar visul tuturor e să moară pe câmpul de luptă , cu sabia în mână, cu strigătul victoriei pe buze, şi piepţi despicaţi ce udă pământul. Lumea spune că floarea născută din sângele vitejilor dă pacea. Prea puţine flori ca şi acestea mai sunt.

Prea mulţi soldaţi care au renunţat să mai lupte. Sunt prinşi undeva în mijloc. Nu aparţin nici păcii şi nici luptei. Prinşi în purgatoriu. Duşmanul nu îi omoară. Doar le scoate ochii şi îi pune să învârtă la râşniţă. Când ei mor, poate în sclipirea unei ultime lupte, din sângele lor se naşte regretul.

“Traiesc acei ce vor sa lupte,
Iar cei fricosi se plang si mor.
De-i vezi murind, sa-i lasi sa moara,
Caci moartea e menirea lor.”

Dar totuşi cum se pierde războiul? E simplu.
1. Inamicul îi cadoriseşte cu un cal troian.  Soldaţii îşi uită menirea şi se veselesc la umbra calului. Noaptea din burta calului ies demonii care distrug. Soldatul pierde pentru că nu a vegheat.
2. Inamicul e subestimat.  Soldatul crede că nu are cum să pierdă: e prea tare, invinvibil, nemuritor, păzit.  Demonii ataca crud.  Soldatul pierde din cauza mândriei.
3.Inamicul asediează cetatea.  Forţat să se adăpostească în spatele zidurilor, soldatul va fi repede învins de  scandalurile din interior, de rupturi, de lipsa hranei şi a apei.  Soldatul pierde pentru ca se refugiază.

“E tragedie-naltatoare
Cand, biruiti, ostenii mor.”
Cum se câştigă războiul?
1. Soldatul nu merge la război singur. Ştie că oricând o Fata Morgana l-ar putea ataca. Nu îşi asumă riscuri inutile.  Spatele său e apărat de fratele său.  Ştie că e iubit atât de tare, încât bucuros fratele său şi-ar da viaţa pentru el.
2. Soldatul ştie că uneori va fi învins. Ştie că uneori va fi forţat să muşte din ţărână. Dar genunchii lui nu vor îngenunchia niciodată. Gura lui nu va jura nici unui alt stăpân credinţă. Mai bine capul tăiat decât trădere.
3. Când vine momentul războiului soldatul luptă până la moarte. Fără frică, fără regrete, fără doruri, cu o dragoste nemărginită pentru viaţa. Ştie că a luptat lupta cea bună. Şi de abia aşteaptă să capete cununa promisă.

Războinicii adevăraţi ştiu că ei nu trăiesc doar pentru clipă.  Ei trăiesc pentru veşnicie.  Pentru gloria ce o vor căpăta.  Iar numele celor ce au căzut pe câmpul de bătălie sunt spuse la gura focului din tată în fiu, mereu.  Sunt eroi, pentru că au privit spre cele nevăzute.

Dacă nu ar fi o cruce ruginită pe un vârf de biserică, norii ar cădea peste oraş. Li-e lene să plutească singuri. Aşa că se lasă cu toată puterea şi întunecimea peste biata cruce. Dar ea, stie că este mai mult decât două bucăţi de lemn puse una peste alta. Aşa că susţine norii, şi îi încuie.

- Astăzi nu, le spune ea.
Atunci norii furioşi se apropie unii de alţii, îşi leagă capetele ca două cearceafuri şi formează o pâclă groasă. Acum să te vedem.
Crucea stă liniştită.
Norii mai cheamă în ajutor vântul.
Crucea nu se mişcă.
Norii aruncă în luptă rafalele de vânt şi pietrele de gheaţă. Mişcarea lor circulară deasupra boltei cereşti aduce după sine bezna.
Dar norii au uitat, că furia vântului nu face altceva decât să împingă la dreapta şi la stânga clopotele de aramă.
Şi în cântecul talangei crucea spune iaraşi: Taci.

E un joc bătrân.

Mă mistuie dorul după casa mea. Zice Platon că toate lucrurile care sunt pe pământul acesta sunt doar copii imperfecte. Atunci înseamnă că undeva, cândva mă voi gasi pe mine cea adevărată, cea perfectă, care iubeşte întrutotul, care suferă până la agonie, care plânge cu lacrimi de sânge şi care râde cu intreg universul în privire. Undeva mă voi găsi pe mine cea care sunt destinată să fiu .

Ştiu că sunt făcută pentru a străluci. Şi ador gândul ăsta. Că nu m-am născut pentru a fi o mediocră pierdută în cenuşiul zilelor, al săptămânilor. Acolo unde mi-e casa adevărată sunt o stea. Tânjesc pentru a-mi indeplini destinul. Tânjesc după o umplere totală. Tânjesc după limita infinit. Să ajung cât mai aproape de ea. Să ajung la capăt, lângă marginea lumii şi abia atunci să-mi înalţ mâinile paralel cu pământul şi să strig s-a isprăvit.

Să stau sus pe cruce, pe crucea pe care mi-am construit-o eu cu mâinile mele, cu truda, cu dorinţă şi extaz, minut dupa minut din viata mea. Să stau pe crucea pe care eu mi-am inaltat-o şi liberă în deplin consimţământ m-am suit pe ea ca să mă contopesc în ideal.

Nu mi-e frica de moarte. De ce mi-ar fi? Mor în fiecare noapte, când intru în acea stare de abandon a corpului meu. Sunt logodită cu moartea şi aştept momentul în care mă va cere de soaţă işi va pune inelul pe degetul meu şi imi va da prima şi ultima sărutare. Ea îmi va da uitare iar eu ii voi da sufletul. Un târg corect.

Şi acolo, peste valea plângeri e Campia Alezeelor ce mă aşteptă, unde adevaratul meu Eu mă va strânge în braţe şi va zice: bine roaba mea, ai îndeplinit ceea ce ai fost creată să faci. M-ai făcut mândru.

Lae a fost unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut vreodată.

După ce a murit bunicul meu, i-a propus bunicii să se căsătorească cu el, dar ea a refuzat. A zis că ea nu vrea sa îi strice fericirea, şi că poate undeva va găsi o femeie cu care să se însoare, şi să îsi facă copii. Apoi, după ce mama mea s-a măritat, s-a măritat şi ea cu un bărbat dintr-un sat vecin.

Când am crescut noi, şi bunica mea a văzut că mama are nevoie de ajutor în a ne creşte, a divorţat. Bărbatul a înţeles-o şi i-a dat dreptate. Sângele apă nu se face.

S-a întors în Vălani, şi acolo a început cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Acolo, o aştepta Lae. Nu s-a căsătorit, nu a găsit pe nimeni. Dar eu cred că de fapt a aşteptat-o pe ea. Era prea bătrân pentru a căuta alte femei, şi suficient de copt pentru a crede în minuni. S-au căsătorit la sfat fără neamuri şi fără martori. Ea spune că le era prea ruşine pentru a mai invita pe cineva. A intrat în viaţa noastră, de parcă a fost de când lumea acolo. Şi într-un fel aşa a fost. Dimineaţa când mă trezeam el era deja acolo, cu ligheanul de cireşe gata culese. Era înalt, brunet şi slab. Nu avea un ochi, şi era mereu cu ochelari. Se rădea doar duminica. Juca cărţi cu mine şi fratemeu. Ne lăsa să-l batem, iar câteodată când pierdea zicea: Noa, canci. Seara, ne spunea tot felul de bancuri cu comunişti şi vaci. Când mânca supă zicea că e pentru oameni betegi. Niciodată nu a strigat pe noi. Niciodata nu a vorbit urât cu bunica mea. Şi îl iubea pe Gabriel de parcă era copilul lui. Se juca cu el, îl învăţa tot felul de prostii şi figuri. Iar Gabriel îi spunea moşu. Aşa vroia el. Avea un câine mic, şi sperios care nu lăsa pe nimeni să-l atinga. Plângea de numa. Dar la el venea, şi îl lăsa să-l mângâie. A venit odata beat acasa, şi aşa înalt cum era, stătea cocoşat în uşa. Nu se putea opri din râs. A întrebat-o pe bunică-mea pe un ton de îndrăgostit lulea:

-Ce faci măi Mărişca mea?

Ea, i-a bagat o faţa glacială şi ea zis sec:

-Du-te şi te culcă.

Lae nu dormea cu noi. Mergea la el acasă. Îşi trăgea o găleată de apă şi o lua spre casa lui. Mergea liniştit, fluierând. Nu avea nici o grija în lume.

Şi într-o iarnă, am primit un telefon. Să venim repede, că a murit. Cum, cum, cum? S-a înecat cu pielea de la porc. A murit atât de încredibil, de repede, încât nu putem spune decât că aşa a vrut Dumnezeu să fie.

Nu m-am putut duce la înmormantare. Am stat cu Ana, Dana, Ruben şi am râs ca proştii. Ştiam poate fiecare că era sfârşitul unei epoci. Şi aşa a fost. În anul următor, ne-am mutat din Vălani.

Anul acesta se fac 10 ani de când a murit Lae. Odihneşte-te în pace.

Cand ai o buba care te mananca, cea mai mare placere e sa o scarpini pana la sange.

La inceputurile mele in ale bloggingului, pe cand inca ma vedeam viitoarea stea a online-ului, doream sa scriu episodic cate ceva despre femei mari. Iata, ca le-a venit randul dupa mai bine de un an de la precedenta scriere.

Azi voi scrie despre Iael si Vasti.
Despre Iael gasiti frumos scris in Judecatori 4 de la versetul 17

“Sisera a fugit pe jos in cortul Iaelei, nevasta lui Heber, Chenitul; caci intre Iabin, imparatul Hatorului, si casa lui Heber, Chenitul, era pace.
18 Iael a iesit inaintea lui Sisera, si i-a zis: Intra, domnul meu, intra la mine, si nu te teme”. El a intrat la ea in cort, si ea l-a ascuns subt o invelitoare.
19 El i-a zis: Da-mi te rog, putina apa sa beau, caci mi-e sete”. Ea a deschis burduful cu lapte, i-a dat sa bea, si l-a acoperit.
20 El i-a mai zis: Stai la usa cortului, si daca vine cineva si te intreaba: Este cineva aici? sa raspunzi: Nu”.
21 Iael, nevasta lui Heber, a luat un tarus de al cortului, a pus mina pe ciocan, s-a apropiat incet de el, si i-a batut tarusul in timpla, asa ca a raspuns adinc in pamint. El adormise adinc si era rupt de oboseala; si a murit.
22 Pe cind Barac urmarea pe Sisera, Iael i-a iesit inainte si i-a zis: Vino, si-ti voi arata pe omul pe care-l cauti”. El a intrat la ea, si iata ca Sisera statea intins, mort, cu tarusul batut in timpla.”

Cand am citit eu prima data textul asta am fost in soc. Prima data pentru ca era in Biblie, si apoi pentru ca o femeie a facut gestul asta atata de crud. De fiecare data, cand l-am recitit am fost socata de amanunte, de ipocrizia, falsitatea, minciuna si nu in ultimul rand curajul de care a dat dovada.
Stiti de ce mi-o place? Pentru ca se stapaneste. Pentru ca judeca intr-un minut si gaseste solutia. Pentru ca nu lasa frica sa o biruie. Pentru ca stie ca e prea slaba pentru a-l birui prin forta. Asa ca il biruieste prin viclesug. Ii stie castiga increderea, face gesturi blande, iubitoare: il acopera, ii da lapte in loc de apa, iese afara sa pazeasca intrarea. Iar apoi, cand stie ca dusmanul a adormit, cu maini calme, vine si ii bate un cui in cap. Din prima lovitura ii crapa capul.
Cateodata ma luam la intrecere cu frate-meu la batut cuie. Cine il bate pana jos din prima. Nu ai nevoie de forta. Ai nevoie de stapanire. Iar de multe ori din cauza emotiilor dadeam pe langa.
Femeia asta, din prima a batut cuiul in pamant.

(Iael si Sisera de Gregorio Lazzarini)

Despre Vasti gasiti in Estera 1 de la versetul 10
“Imparateasa Vasti a dat si ea un ospat femeilor, in casa imparateasca a imparatului Ahasveros.
10 A saptea zi, pe cind inima imparatului era vesela de vin, a poruncit lui Mehuman, Bizta, Harbona Bigta, Abagta, Zetar si Carcas, cei sapte fameni cari slujeau inaintea imparatului Ahasveros,
11 sa aduca in fata lui pe imparateasa Vasti, cu cununa imparateasca, pentruca sa arate frumuseta ei popoarelor si mai marilor sai, caci era frumoasa la chip.
12 Dar imparateasa Vasti n-a vrut sa vina, cind a primit prin fameni porunca imparatului. Si imparatul s-a suparat foarte tare, s-a aprins de minie.
13 Atunci imparatul a vorbit cu inteleptii cari cunosteau obiceiurile vremii. Caci asa se puneau la cale treburile imparatului: inaintea tuturor celor ce cunosteau legile si dreptul.”

Vasti era imparateasa unui mare imperiu: Imperiul persan. Inainte ca imparatul sa mearga intr-o expeditie de cucerire, beat, cere sa vada fata Imparatesei .Ma rog, sa o prezinte ca pe un bun, celorlalti mari cuceritori. Sa starneasca invidia, si sa-si hraneasca orgoliul
Si Vasti refuza sa vina. Neascultare spun unii.
Dar, in epoca aceea, o femeie decenta nu se infatisa descoperita decat in fata familiei  si a barbatului ei. Iar dragul ei barbat vroia sa o prezinte in fata altora.
Asa ca Vasti refuza. Nu hraneste orgoliul si invidia nimanui
Da o imparatie si o pozitie pe demnitate, decenta, bun renume. Vasti nu are pret. Cu stapanire si curaj refuza o sleata de barbati beti.

Într-o seară femeia a deschis Sfânta Scriptură şi a citit povestea lui Moise, cel pe care pentru a-l salva mama lui l-a pus pe Nil într-un sicriu. Şi aşa îi veni ideea.
Ieşi astfel dimineaţa, la crăpatul zorilor, când nu era ţipenie de om pe uliţă si urlă:
-Tulai!!!!!! Pruncuuuu meeeeuuuuuu!!!! Şi vocea ei chinuită trezi toată uliţa.
-Ce-i femeie? o întrebară puţini oameni care apărură la geam buimăciţi.
-Pruncuu meeeuuuuu! spuse ea şi se îneca în lacrimi si flegmă.
-Ce-i? ce-i?
-A murit
-Să fie sănătos. S-a scapat de lumea asta. Revino-ţi muiere.Ia-i legat fălcile? Sau mai bine lasă-l aşa cu gura căscată să mai cheme pe câţiva dintre noi cu el, că ni s-a urât de viaţa asta, de pietre şi de viermi.
Şi oamenii i-au întors spatele şi şi-au văzut de treburi.
Femeia însă a stat şi a plâns, nu pentru ea cât pentru pruncul ei, care de aici înainte urma să fie zidit între cei patru pereţi, să crească singur, fără tovarăşi de joacă, dar şi fără viermi în cap.

Am visat că îl aşteptam pe tatal meu într-un loc tare ciudat. Camera era mică, cât un compartiment de vagon. Pe fiecare perete era un pat. Peretele opus intrării principale, avea o altă ieşire. Nu era o uşă la intrare ci doar o pătură, care oferea protecţie împotriva privirilor indiscrete. Mi-era frică să dorm în locul acesta dar ştiam ca atunci când tatăl meu va veni, voi fi în siguranţă.
Stăpânul locului aceluia ciudat a venit la mine.
-Hai să-ti arăt ce e în spatele casei, mi-a zis. Nu mai ţin minte cum arata. Ţin minte doar sentimentul de nelinişte care m-a cuprins. De ar veni odata tatăl meu, era tot ce gândeam.
A intrat în încăpere şi m-a dus la cealaltă ieşire. A deschis uşa şi mi-a făcut loc să văd. Afară era oceanul. Un ocean imens, negru, supărat. Cerul era în oglindă cu oceanul. Nu mai ştiai unde începe unul, şi unde se sfârşeşte celălalt. Lipit de uşa camerei era un fel de plută, un soi de pod. Podul nu era legat de nimic, nu era stabil şi plutea in ritmul apelor. Imi era frică că omul mă va forţa să ies afară. În schimb, îmi arată în depărtare ceva. Erau un fel de şine peste ocean. Două perechi, una o lua la stânga şi alta la dreapta. Pe şine circulau trenuri. Un val furios a venit. Am scos un ţipăt şi mă aşteptam să văd trenurile înghiţite de apele furioase. Dar nu s-a întâmplat nimic. Apele s-au retras şi trenurile au mers mai departe. Omul a închis uşa, şi a plecat.
Şi eu mă tot gandeam: de ar veni odată taică-meu.

Urmărind exemplul lui Paler mi-am făcut un decalog. Îi mai puţin spiritual. Cu excepţia punctului 10, de lucrurile astea vreau să mă ţin până la sfârşitul anului, apoi urmând să refac lista.

1.Nu am să mai întârziu la lucru mai mult de 5 minute. Peste 5 minute doar în cazuri de forţă majoră.
2.Nu am să mai trec strada pe roşu.
3.Nu am să mai întârziu la întâlniri, orice telenovelă s-ar da în reluare pe acasa tv şi orice ar coace maicamea în cuptor.
4.Nu mă va mai prinde ora 23 pe internet (decât, vai vai să-mi pun nişte scuze foarte bune. Da, decât dacă voi face ceva productiv)
5.Îmi voi scrie eu cu mânuţa mea licenţa
6.Nu voi mai intra pe facebook si hi5 decât odată pe săptămână.
7.Nu îmi voi mai da ochii peste cap la propunerile uşor puerile ale celor din jur.
8.Nu mă voi culca fără să spun o mică rugăciune, şi nici nu voi ieşi din casă dimineaţa fără o rugăciune.
9.Nu voi mai spune minciuni, nu voi înfrumuseţa adevărul, nu voi inventa lucururi.
10.Următorul Cosmopolitan pe care îl voi mai cumpăra citi, va fi în ziua în care mă mărit.

”Se admite in mod universal ca unicornul este o fiinta supranaturala si de bun augur;astfel afirma odele, analele,biografiile barbatilor ilustri, precum si alte texte a caror autoritate este de neclintit.Insa acest animal nu figureaza printre animalele domestice, nu totdeauna e usor sa-l descoperi,nu se supune unei clasificari.Nu seamana cu taurul sau calul, nu seamana cu lupul sau cerbul. Asa stind lucrurile, ne-am putea gasi in fata unicornului si n-am fi siguri ca e el. Stim ca un anume animal cu coama e cal si un altul inzestrat cu coarne e taur. Nu stim cum este inorogul.” Din Borges, care citeaza din Han Yu.

Daca admitem textul de mai sus ca adevărat, ajungem la concluzia, ca minunile se pot întâmpla zi de zi în faţa noastra, fară ca noi să le bănuim câtuşi de puţin. Definiţii pentru minuni nu prea există. Stam prost si la capitolul clasificare. Stim atat, ca minunile sunt pe cale de disparitie. Si daca nu e asa? Si daca, de fapt, noi, oamenii suntem problema? Daca noi suntem orbi si surzi? Nu putem vedea si auzi nimic altceva, decat banalul.

O definitie umila o da Hristos cand spune frumoasele cuvinte: „Doamne, cînd Te-am văzut noi flămînd, şi Ţi-am dat să mănînci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut? Cînd Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Cînd Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine? Drept răspuns, Împăratul le va zice: ,Adevărat vă spun că, oridecîteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”
Minunea transformarii: omul in Hristos.

P.S. In Evul Mediu, inorogul a devenit simbol al lui Hristos, la fel ca si mielul bizantin.